Fumez...Deci Sunt Cool!

Cică 31 Mai e ziua mondială fără tutun, ziua în care fumătorii sunt mai bogaţi şi nefumătorii pot ieşi cu încredere în localurile publice, ziua în care toţi ar trebui să respirăm mai sănătos. Asta în cazul în care poţi substitui ţigara de la cafeaua de dimineaţă cu altceva.

Foarte multe cunoştinţe fumează, fie că sunt prieteni, membri ai familiei lărgite, colegi, inamici la FIFA. Şi fumează frate până se coace plămânu’ în ei şi buzunarul se subţiază în mod vădit. Dă-o dracului de mâncare, ţigări să fie! Şi totuşi, care e motivul ce îi determină să fumeze? Stresul, slăbiciunea psihică, dorinţa de a intra într-un anturaj select?

Ştiu doar cum am început eu. Toţi colegii de facultate fumau ca dracii. Dimineaţa în drum spre cursuri, dimineaţa în bar (care cursuri măh?), la prânz în bar, pe stradă, în clasă, în cămin, în club, acasă, în timpul nopţii ca să meargă bine cu apa sau zeama de varză după cazuri extreme.

Văzând eu cum stă treaba, încercând să mă adaptez noului trend, am cerut o ţigară unui prieten, ca să explorez tainele inhalării fumului, mizând pe reacţiile euforice postmergătoare. Pe dracu euforie, căci duhneam tot a uzină şi fumegam cât un crematoriu. Hulpavii ăştia de lângă mine mă serveau necondiţionat, citind în mine un virtual cumpărător de pachete canceroase, bineînţeles cu scopul de a le distribui frecvent câte o ţigaretă. Şi după ce românul a deprins obiceiul maladiv, hopa că adevărul lor prindea substanţă: “Băi frăţie, dă bă şi mie o ţigare! Gogule, ai o ţigare? Oooo avem ţigări! Nu iei mă şi tu un pachet dracului, hai ia nu mai fi chitră, s-avem şi noi ce fuma!”

Cum să nu iei ţigări când anturajul te respectă atât de mult? Şi parcă erai mai interesant la bar cu ţigara aprinsă, parcă mai repede sărea combinaţia cu gagica tâmpă de la masa alăturată când îţi cerea un foc, încrederea creştea la ouă şi plictiseala o înlăturai imediat prin gesturile aprinderii unei ţigarete fantastice! Uite aşa vă fac poftă ăstora care citiţi! Pachetele se succedau cu repeziciune, şi momentul plecării în oraş culmina cu trecerea pe la magazinul din colţ pentru o binemeritată resursă antiplictiseală.

Orice cauză are şi un efect şi acestea nu întârziau să apară: duhoare constantă de uzinar părăsit de nevastă, lipsa poftei de mâncare, amigdale înfuriate zbierând în fiecare dimineaţă, mâzgă printre dinţii galben-pietrificaţi, oboseală accentuată. Aşadar, unde mai era distracţia? Hmmm! Parcă nu mai păream atât de sofisticat în şubrezeala mea, cuvintele se amestecau cu gustul amar de pe papile, nu mai simţeam bucuria savurării unei fasole cu ciolan afumat, iar celebra gumă de mestecat întărea simptomatic afecţiunea gastro-intestinală incipientă.

Şi de câte ori n-am crezut că o ţigară îmi poate rezolva problemele! Şi tot de atâtea ori m-am înşelat. Au urmat încercări nereuşite de a renunţa la fumat, însă nu am putut ceda influenţei anturajului pentru ca psihicul meu slab mă judeca pentru poziţia mea contrară. Uneori exagerările îmi dădeau metabolismul peste cap, şi astea erau singurele momente în care vroiam să zic GATA!

De un an şi jumătate nu am mai fumat! Nu pentru că aveam probleme de sănătate, nu pentru că mi-am schimbat anturajul, sau pentru economii însemnate, ci pentru că NU AM VRUT SĂ MAI FUMEZ. Am pus punct, fără pastile, plasturi, substituenţi, injecţii, gânduri despre fumat. Pur şi simplu nu m-am mai gândit la ţigară, încercând să îi dovedesc psihicului că se înşeală în privinţa mea. Şi până acum am avut dreptate. Prietenii au început să-mi susţină cauza, să mă felicite pentru voinţa de fier, deci anturajul încă mă accepta, ba mai mult, simţeam o stimă neînţeleasă faţă de puterea mea de a stopa viciul.

Şi acum cred că fumatul a fost o mare prostie în viaţa mea, un rău deloc necesar, un inutil mod de a-ţi arăta superioritatea faţă de ceilalţi. Nu eşti deloc interesant dacă fumezi! Am început să urăsc fumul de ţigară din jurul meu, încerc să evit locurile în care se fumează, ba chiar şi persoanele.

Acum eu sunt cel care îşi construieşte anturajul şi îmi rezerv dreptul de a-mi selecta oamenii pe care îi vreau alături de mine, chiar şi pe considerentul ăsta pueril şi şocant de nociv. Îmi place să simt parfumul hainelor de-a lungul întregii zile, să ştiu că apa de colonie încă are efect după 12 ore, să duc lingura la gură fără să simt miros de ţigară pe degete, să savurez un fruct bucurându-mă ca un copil de gustul nealterat de scârba fierii din gură.

Râd ironic şi răutăcios când cineva îmi oferă o ţigară, am mult mai multă încredere în mine acum. Nu mai sunt atât de stresat, nu mai caut scuze patetice, am devenit NEFUMĂTOR! Ah şi ce înfumurat mă simt! Ba nu! Urât cuvânt! Mă simt mândru că am reuşit să trec singur peste perioada asta nefericită!

În dimineaţa asta am ieşit alături de colegi la o “pauză de ţigară”. În timp ce ei îşi aprindeau cu nesaţ voluptoasele cancerigene, eu mă delectam cu un Snickers şi o banană coaptă. Aşadar…eh, argumentele mele pălesc în faţa poftei de nicotină.
“- Îţi dau o ţigară?” mă întreabă Rareş testându-mi statornicia.
“- Dacă vrei Snickers, du-te şi cumpără-ţi! Vine bonus şi cu o doză de energie pe lângă miligramele tale de gudron”.

Nu mai încerc să determin pe nimeni să renunţe la fumat. Am nenumărate exemple pe lângă mine. Ştiu că ţine doar de voinţa fiecăruia, de sănătatea lor mentală în primul rând. Sunt unii care afirmă că pot renunţa lejer la fumat, doar că n-o fac pentru că le place să fumeze. FALS! Nu se pot lăsa de fumat şi caută ieşiri din corzi pe care nici ei nu le cred! Toţi inventează pretexte lamentabile. Fumez fiindcă am draci şi ţigara e singura ieşire, ţigara e singura mea bucurie de dimineaţă, prânz, după-amiază, seară, noapte, fumez fiindcă sunt stresat, am examene, teste de viaţă, teste de rezistenţă la locul de muncă, fumez să fiu cool, să ies în evidenţă prin stilul meu controversat, fumez pentru că astfel pot scăpa de kilogramele în plus, fumez pentru a mă integra în compania unor prieteni mai mult sau mai puţini loiali, fumez pentru că n-am personalitate şi mă las condus şi dus de nas de cei din jurul meu!

Hah! Şi nu-i nimic mai murdar decât să-ţi săruţi gagica ce tocmai a tras o ţigară în plămân, şi pute ca locomotiva începutului de secol trecut. Şi gustul limbii ei decapitează prospeţimea unei trăiri intense. Hainele, pielea, părul ei duhnesc a Kent ori Marlboro şi tu visai s-o bagi în aşternutul tău proaspăt spălat şi primenit cu Lenor cu aromă de vanilie. Nu-i de mirare că mulţi bărbaţi îşi perpelesc rapid consoartele şi-apoi tot ele fac nazuri că nu sunt satisfăcute şi îndestulate! De unde şi vânătăile! Nevastă-mea e nefumătoare …şi o sărut cu plăcere!

Concluzia mea este suficient de clară, poate n-am punctat toate dezavantajele fumatului, poate multora li se pare ilar, însă personal mă bucur că voi îmbătrâni mai greu decât ceilalţi şi sunt fericit când după o zi de muncă îmi pot îmbrăţişa soţia fără să resimt repulsia ei faţă de putoarea respingătoare a hainelor mele, a pielii, a părului. Dacă spuneţi NU fumatului? IDGAF! Fumaţi-vă şi creierii numai ca să fiţi cool!

Un Altfel de 1 MAI

După pleiada de invective sintetizate în postarea anterioară, adresate în principal celor care nu se regăsesc, revin în a descrie însemnătatea primei zile de mai, aşa cum se manifestă în spiritul meu de 6 ani încoace.
Întorcându-mă în timp, în 2005, nepăsarea era singura stare ce îmi liniştea firea zbuciumată din ultimele luni. Îmi regăsisem pofta pentru muzica aromată „ninety four flava”, redescoperisem gustul berii pe treptele unei scări de bloc, o ţigară neoplazică la o conversaţie cu prietenii adevăraţi (nu ăia din lista de mesenger) despre noul album vechi al lui Pete Rock (& C.L. Smooth) contrastând cu ultima capodoperă a lui Lil Wayne.

Trăiam o linişte dulce, un ropot de tăcere, înfulecam plăceri ca o hienă avidă după o îndelungată secetă sufletească. Nu mă mai bucurasem de multă vreme de astfel de zile. 1 Mai căpăta alte conotaţii în acel an şi rezonanţele religioase îi atribuia o importanţă colosală, cinstind cea mai puternică sărbătoare de peste an, Paştele.

Nu existau planuri pentru că zădărnicia lor mă dezgusta, şi, privind înapoi, către decepţiile neîmplinirii lor sau a aşteptărilor mult prea ridicate legate de ele şi pierdute pe hârtie, doream ca de data asta să risc prin nepăsare, indiferenţă şi să las totul la voia întâmplării. În seara dinainte nu am luat lumină, nu mi-aduc aminte să fi ieşit pe undeva, să particip la slujba Învierii sau să dovedesc în văzul lumii ipocrite, credinţa pe care o simt doar în conştiinţă. Şi totuşi, a doua zi, un apel telefonic mi-a confirmat starea de binedispunere, la capătul celălalt fiind un bun prieten care îmi deschidea poteca spre câteva halbe de onoare. Patima spumei îmi lăsa apă în gură şi n-am stat mult pe gânduri.
“- Man! Noi ne strângem în Talii!”

Era barul preferat, unul dintre puţinele care mai vindea bere din dozator la halbă de sticlă, pe un preţ de nimic. Atmosferă de sărbătoare, soare, voie bună, glume seci, poante ironice, ocheade către noile cunoştinţe, “Salut! Salut! Ce faci? Bine!”, simple presupuneri că toţi se simt în regulă, degajaţi de cotidianul nefiresc de tern. Exact tiparul pe care mi-l doream. Şi-n constelaţia după-amiezii silenţioase, hazardul prinde forme, nepăsarea pare că se năruie, pacea universală se rupe, se aprinde şi dorinţa se materializează inedit în subconştient. Şi apare EA!

Nu mai ştiu cât de blazat îmi impuneam să fiu în acele momente, dar prezenţa ei nu m-a lăsat indiferent. O dată cu ea aveam să descopăr că uneori viaţa are sens dincolo de nepăsare. O ştiam din vedere, dar nu schimbasem mai mult de 5 cuvinte, şi alea de complezenţă. S-a aşezat la masă zâmbitoare, chiar lângă mine, probabil pentru că îi inspiram mai multă încredere decât ceilalţi, puşi pe şotii şi pe ironii nebănuite. Departe de gânduri ascunse, malefice, am răspuns calm, cu o politeţe necaracteristică, întrebărilor simple, curate, inocente pe care mi le adresa în tentativa de a-mi testa seriozitatea. Recunosc că m-am înfruptat cu dulceaţa sclipirilor din ochii ei mici şi mi-am rumenit fruntea cu obrajii ei ispititori. Parcă mi-era greu să disimulez, să mă prefac mârşav şi mi-am zis că n-am nimic de pierdut dacă intru în jocurile ei copilăreşti, amicale, pe alocuri cenzurate.

Şi totul a culminat cu momentul în care soarele, ca să păstrăm analogiile, şi-a luat rămas bun lăsând loc luminilor oraşului să tragă cortina peste ziua aproape perfectă, înviorând noaptea şi învăluindu-mă într-un sărut suspendat pentru totdeauna în timp, precum un icon intangibil, de nepreţuit, care peste ani urma să devină o referinţă considerabilă. Nu vă imaginaţi bliţuri, confetti, artificii şi petarde, efecte speciale desprinse din filmografia lui Roland Emmerich. A fost natural, cât se poate de normal, şi de atunci am început să respir alt aer, să-mi desenez alte ţinte, să-mi luminez alte scopuri şi să-mi conturez o identitate pe care visam s-o dobândesc. Mi-au plăcut multe la ea, am aflat multe calităţi pe care nu vreau să le expun public într-un exces de patetism.

“Cum vă înţelegeţi?” suna destul de ameninţător, un fel de obişnuinţă molipsitoare, silită, dependentă parcă de un acord între părţi. Când întâlneşti diversitate, acel diferit la care năzuieşti, întrebarea asta e mai mult decât retorică. Iar în răspunsul evaziv „Bine”, se adunau momente unice, cuvinte entuziaste, pasiuni nesaturate de mintea cotropitoare.

Eşti în siguranţă când ai pe cineva lângă tine şi când loialitatea este mai presus de neprevăzutul nefast telenovelistic, şi mereu celebrăm prima noastră zi de Mai, distanţaţi şi distanţi de furnicarea comună şi anestezică a populaţiilor mumificate de exodul către mare, către degradarea generală de pe litoralul patologic, altădată perla Europei răsăritene, către desfrâul dezonorant şi dezumanizat devenit tradiţie.

Suntem abia la început, e primul fel doar, o să-l folosim căci am primit har, nu ne vom irosi în zadar chiar dacă drumul e sinuos şi trăim printre oameni. Te iubesc! Chiar dacă ți-am mai spus că sună modest și naiv. Îmi place să ne desenăm pașii împreună, sperând că ne vom continua calea chiar și dincolo în eternitate. Ne vom aminti mereu acel MAI de poveste care m-a făcut să renasc precum cântecul lui Common Sense, scuturându-mă de praf. 1 Mai este al nostru și îl vom păstra mai presus de inele, conexiuni, dovezi de dragoste. Te sărut, chiar dacă nu mai suntem în spate la prefectură!

Un Fel De...Unu Mai

Ce înseamnă pentru noi 1 Mai? La drept vorbind, reprezintă ziua internaţională a muncii, zi pe care o sărbătorim NU prin muncă, ci prin lene metastatică. 1 Mai din acest an n-are nici o însemnătate trândavă, deoarece duminica, prin definiţie, este ziua în care şi gunoierii se spală, clubeţii merg la biserică rugându-se pentru bani de buzunar, fiindcă urmează o nouă săptămână de clubing, tatuaţii nu mai aglomerează sălile de fitness şi nările cu prafuri fiindcă oferă o pauză organismului solicitat, iar eu mă delectez în compania somnului de frumuseţe până pe la orele amiezii.

Ca definiţie generală şi în accepţiunea multora, 1 Mai este ziua progresului ştiinţei şi tehnicii, ziua celebrării muncii intelectuale şi a culegerii roadelor acesteia de pe urma invenţiilor şi inovaţiilor care au dus lumea în haosul informatic fără de mântuire.

1 Mai e aşteptat cu interes şi căldură frenetică de mulţi schizofrenici, în speţă copii tulburaţi emoţional şi tulburi la privire, iritaţi de rutina apăsătoare, dornici să schimbe ceva şi al căror motto e Carpe Diem, mai exact fute-ţi viaţa cât poţi de adânc şi astfel o să scapi de realitate.

Copiii ăştia, îmi place mie să le spun „nesupravegheaţi”, măsluiesc o scutire două, şi un carnet de note sau după caz portofelul tăticului forjor, şi hop-ţop din senin, se urcă în trenul spre clasica destinaţie a tinerilor fără viitor şi frustraţi din cale-afară, Vama Veche. A pleca la mare de 1 Mai este în trend. Fie că pleacă cocalarii cu cele câteva piţi pizdofrenice, fie că pleacă turbaţii inflamaţi de substanţe interzise, cert e că pe nisipul vămii se întâlnesc deopotrivă alcoolişti vodcari, drogaţi caramelizaţi , violatori de zâmbete, violatori de pizdulici oloage, în general blegi şi oblojite la fofo, numai exemple de urmat ale societăţii pur româneşti.

Ai n-ai bani, pleci la mare frăţioare! Beleşti cariciul pe nisip şi te bucuri de briza răcoroasă, mănânci o singură dată în astea 3 zile cât ţine tărăşenia, asta în cazul în care măta ţi-a făcut pacheţel cu jumări că altfel, din conul penis haleală! Ţigări la greu, mahoarcă până te ia dracii, fumezi până te caci pe tine şi-ţi umfli amigdalele cât porcu’ de Crăciun. Şi bineînţeles că stocul limitat se duce dracului şi te apuci de cerşit ţigarete. Ceri una colegului, una colegei, una prietenului colegei, una vecinului de pişoar, alta cerşetorului de ţigări, până când ajungi la felaţie pentru o blestemăţie canceroasă. “Daţi-mi fraţilor o ţigarăăăăă că nu mai poooot!” Şi treaba-i serioasă! Intri în fibrilaţii, paranoia te pupă în ceafă, te mănâncă pielea, te scarpini în cur de nervi, te dai cu capul de pământ şi începi să aduni chiştoacele din nisip, să le sudezi şi să guşti orgasmica lulea precum Oana Roman izgonită de McDonalds în şaormeriile de pe Lipscani. Toată lumea fumează ţigări de căcat, alţii mai şubrezi fumează căcatul din ţigări. Pachete, pachete...foiţe, foiţe...Beznă şi lumină din belşug, stării contradictorii, veselie în paradisul ieftin, reverie pe plaja îmbâcsită de rahaţi. Vama veche în extaz. Mhm! Patetic!

Să nu mai luăm în calcul procesiunile igienei zilnice umane, care...lipsesc cu desăvârşire din programul petrecăreţului. Duşul e prohibit. N-are autorizaţie de funcţionare pe durata desfăşurării evenimentelor distractive. Şi toţi put ca morţii. Nici nu apar circumstanţe infecţioase. Bălălăul obosit pişă mădularul la boschete, apoi se întoarce în cort şi desface pacheţelul cu merinde, bagă la maţ şi se linge pe deşte de muştar, mai dă şi colegului flămând, apoi iar la boschete, se cacă liric fredonând Cargo – Noaptea Vrăjitoarelor, apoi îşi aprinde o ţigară după ce în prealabil se scobeşte în măsea fiindcă restul de hamsie îi perturbă integritatea. Apa îl trage de mânecă revoltător, dar Mircică n-are remuşcări, ce kilu’ lui!

Nu-mi place Vama Veche şi nici conceptul definitoriu zilei de 1 Mai în vamă. Nu-mi place nici trupa (aş spune că o urăsc din toţi rărunchii) dar asta e altă poveste! Nu găsesc nimic util ori constructiv în a pierde câteva zile de odihnă pentru a pleca la mare de 1 Mai. Deschiderea sezonului estival drace! Forfotă în cluburi! Bani cheltuiţi fără discernământ asta în eventualitatea în care eşti suficient de lucid încât să-ţi iei o cameră decentă. Că poţi „s-o arzi pe plajă pe panaramă” pe ţigările şi alcoolul altora. Şi dacă ai noroc bagi şi-o liniuţă pe moca şi te ridici şi-n fum, dă-l satanei de aer curat! Poţi s-o dai reggae, “yah man babylon bumboclot” dar nici dracu nu te bagă în seamă în sfera pulimii beţivăneşti. Dacă ai talent la dans poate prinzi şi vreo reptilă sioioasă s-o perpeleşti sexual în baie în club A sau B sau în ce alt pavilion ţi se scoală...Păăăi da, desigur...This is like LOL!

Mi-aduc aminte de dialogul pe care l-am purtat cu sincerul meu coleg a cărei poreclă cinsteşte cornutele:

- Băi marocanii! Tu nu ştii şie-i frumos bre!

- Ce dracu e frumos mă? Bei până te caci pe tine în vomă şi dormi în moloz! Te speli la cur dacă plouă!

- Îi aşa di fain acuolo, în chielea mia, îi supertarie man, abar n-ai tu di aldi distracţîi! Stai aicişa şî mori în paradisul ista di cacat.

- Cel puţin paradisul meu e intact!

- Acuoloşa ti faşi chişat coaii! Mă-nţieleji? Adicî ti doari la pulî di tăţi!

- Păi şi aici e cam la fel! Aşa simţi tu distracţia?

- Nooo! Gionz nu hi fraiericî! Acuoloşa ieşti tu şî maria şî dansiezi pi plajî şi baji ş-un gioint şî ti ia dracu! Înţieleji? Şî prinzi o caprî şi-o dai cu curu-n sus şi-o găuneşti di crapî plamânu-n ie!

- Sunt “straight” mă! Curat însurat şi spălat!

- Da’ nu-i aşielaşi farmic coaii! Nu ti lasî muierea da daaaa! Nu știi și pierzi bă! Iești chitros!

La un moment dat mi l-am trimis dracului să se mai sature şi el de limba lui stricată. Asta se întâmpla acum vreo doi ani. Acum bunul meu prieten a renunţat la viciul caprelor (il felicit pentru asta), şi a petrecut 1 Mai într-o atmosferă umană, cu mâncare bună, apă caldă, plimbare revigorantă (deja cuvântul ăsta mă intrigă dar sper să nu devină un subiect de amuzament printre cocalari) şi odihnă înţeleaptă. Poţi să te odihneşti făcând sport…

Cei care vor să petreacă 1 mai la mare, în vamă, vomă sau oriunde pe litoral, sunt liberi s-o facă. ÎNTÂI MAI bine v-aţi lua o carte să vă aerisiţi capetele! Şchiopilor! Dar nu sunt eu Bush să judec terorismul intelectual din jur.

Se pare că au lansat şi o sectă, declinând cuvântul auster şi autointitulându-se vamaioţi! Eh și mă doare în părul de pe piept dacă vreun răzleț vizitator al blogului meu se simte atacat principial de ce am scris eu în acest post. Nu am vrut să-i lezez integritatea defăimând stațiunea cu pricina, care de fapt e un sat pescăresc abandonat acum mai bine de câteva decenii și repopulat acum vreo câțiva ani, cu tinerii studenți “homeless”, amatori de distracții bolnave, nocive, fără substanță creatoare și pline de căcat colectiv. Ai și secțiune de comentarii unde poți să înjuri cât te țin corzile fiindcă oricum îți șterg postul și-ți dau un IGNORE cât caps locku’ de enervant.

Ceilalţi români, care nu se pretează la o călătorie până la mare, ies la un grătar cu mititei, cefuţă de purceluş sintetic, ciocănele de puiuţ dopat, q-packuri de bere la 2 jumate’, fac burţile tanana, fălcile doldora cu friptane şi a doua zi la fitness în măduva calului că ne-am învrăjbit în calorii! Să vezi bule la gurile lor neastupate, toți la iarbă verde cu boxele mașinilor în blana țigănelilor lăutărești specifice! Românisme tipice! Odată am fost la barbecue cu semințe! Și i-am leșinat în salivă pe maimuțoii bronzați, dă-le doamne cuget!

Ne vedem la anul de 1 Mai într-o vamă cu bun simț! Fără mizerie! PIS!

Conştiinţa...Îndoielnică

În călătoria mea prin ungherele întunecate ale existenţei, m-am lovit de multe ori de un zid nenorocit numit conştiinţă. Am apucat frumuşel barosul ignoranţei şi am început să sparg zidul, dar el nici chip să cedeze. Şi dă-i şi sparge şi iar dă-i şi nu se sparge! M-am apucat şi de fiare, doar-doar voi reuşi să-l crăp într-o zi. Zidul semeţ n-avea nici o remuşcare şi mă privea dispreţuitor. În fel şi chip am încercat să-i înşel vigilenţa, să-l iau prin surprindere şi să-l dărâm cu buldozerul infamiei, să-l detonez cu trinitrotoluenul deşertăciunii, să-l ard cu focurile pierzaniei. Degeaba! Zidul mai mare creştea, ca Prâslea, iar eu tot mai mic eram în faţa lui. Of şi cât de curios eram să văd ce se află dincolo. Cu greu distingeam printr-o neînsemnată fisură, bogăţiile, extravaganţele, luxul, adrenalina, viaţa la limita insanităţii şi mă retrăgeam indignat în celula frustrării, ca un robot scos din uz de un super-robot, aruncând săgeţi de ură către zidul neîndurător.

Mânat de un puternic sentiment de antipatie şi ostilitate asupra conştiinţei, am vrut să-mi asasinez vecinul de la 3 pentru câteva piese de Lego...dar n-am făcut-o. Boul le-a pierdut după două zile şi l-a desfigurat tatăl, cu blândeţe părintească.

Am vrut să sparg geamul vecinului de la 1 fiindcă îmi tăia mingea de fiecare dată când îi lovea maşina. El era poliţist, tocmai motivul care mi-a dat de gândit. N-avea cum să ştie că maşina nu se parchează în...parcare. Ne îngrădise teritoriul de joacă, iar spiritul de frondă cuprindea masele infantile ale căror buzunare răsunau de bolovani. Dar nu le-am spart...însă fi-sa avea să crească...

Am vrut să pun petarde în toba de eşapament a maşinii vecinului de la parter. Motivul? Niciodată nu era acasă când aceeaşi minge sărea în grădina, proprietate a statului, pe care şi-o însuşise pe nedrept. Şi surpriză! Conştiinţa era oarbă! Şi toba s-a dus dracu’! Păi până când frate!

Am vrut să dau în judecată cerurile pentru ploaia necontenită ce ne ştergea urmele de frunză ale cretei de pe asfalt, în aproape fiecare după-amiază de primăvară-vară. Şi conştiincios invocam divinitatea printr/o ofrandă poetică: „Cărămidă lucitoare/Dă-i doamne să fie soare” Şi au venit schimbările climatice...

Am vrut în nenumărate rânduri să asasinez alt vecin de la 3, pentru ardoarea, caracteristică municipalităţii periferice, prin care dovedea potenţele muzicaliceşti ale “ufărului” ce râgâia necontenite lăutării manelistice şi ţigăneli specifice. Dar conştiinţa m-a oprit de la înfăptuiri necugetate. Însă avortonul sigur a învăţat Insane In The Brain, căci Cypress Hill n-avea conştiinţă. Nici acum n-ar fi o soluţie rea, mai ales că justiţia îşi face datoria silitoare şi devotată şpăgii. Aş mai scăpa lumea de un trepăduş venit de la spălat vase din Spania.

Am vrut să devin un interlop de temut, să racolez puştoaice parazite de pe internet, să le asigur protecţie şi clienţi înstăriţi şi să-mi întregesc colecţia auto cu merţane şi aston martine, să devin noul Escobar printre câteva linii de stupefiante alese şi să mătrăşesc concurenţa neloială. Dar mama s-a opus cu un dos de palmă şi-am ajuns inginer: “Bagă-ţi mă minţile în cap şi pune burta pe carte, nenorocitule!”

“Mami? Da’ fotbalist mă pot face?” Repet: …inginer!

Degeaba mi-am conceput minuţios planurile de organizare a unui grup infracţional interjudeţean. Toţi prietenii mei vroiau să fie capii şi luptele acerbe dintre ei, pe scena dramatică a meselor din pub-uri, sfârşeau în gâlceavă şi senzaţii de vomă. Nu pot să plec la furat în Monte Carlo şi să scot femei la produs în Bologna dacă ăştia se măcelăresc din cauza rezultatelor din Liga I.

După cum observaţi din expuneri, conştiinţa are un rol decizional tranşant în cariera mea de infractor. Deopotrivă, spiritul creştinesc anihilează imboldul, căci poruncile cele zece lucrează psihologic şi nu mă pot abate din a le urma orbeşte. “Că Doamne-Doamne e sus şi ne vede...” mă ameninţa bunică-mea când refuzam politicos mic dejunul burghez din magiun şi ceai. Şi conştiinţa îmi trăgea o scatoalfă după ceafă: „Ia mă şi mănâncă! Lasă mofturile! Că face femeia infarct şi…o ai pe conştiinţă!” Bunica trăieşte şi acum, e binemersi, asta pentru că, spre deliciul greţos al pântecelor, am mâncat magiun cu ceai, mulţumită conştiinţei.

N-oi fi eu vreun Oscar Wilde dar, fără de tăgadă, conştiinţa e lucrul cel mai divin din noi, dacă mi-e permis superlativul pleonastic forţat. E controlul asupra acţiunilor pe care le întreprindem sau pe care instinctual suntem tentaţi să le iniţiem, în detrimentul moralităţii. Aş putea s-o numesc duşmanul mitologic ce-mi ruinează faptele şi iniţiativele corupte în numele binelui de basm popular, un fel de Greuceanu spintecând zmeul buclucaş, unde zmeul e tocmai instinctul…animalic vorbind.

Putem face studii literare filosofice nesfârşite şi reprezentări analitice, exemplificări complexe, poate chiar capabilităţi statistice şi matematice, însă conştiinţa cu greu poate fi definită iar instrumentele şi ghidajele după care acţionează, cu greu pot fi înţelese de sufletul simplu. Unii înţelepţi, iluştri oameni de ştiinţă, relaţionează conştiinţa cu frontierele fizicii cuantice, alţii cu inteligenţa în formă pură, asimilând conştiinţa în tâmpenii structural-fenomenologice pe care ei le numesc teorii. Bullshit! E o forţă nevăzută care te împiedică să iei decizii proaste, neconvenţionale, şi îţi oferă alternativa diplomatică şi corectă a sinelui milostiv mizând pe alegerea potrivită. Nu face lucrul acela necurat căci nu este bine! Cam aşa te plesneşte conştiinţa.

E absolut limpede şi adevărat că se află în strânsă corelaţie cu deprinderile religioase pe care le-am moştenit sau dobândit în timp. Dacă te năşteai hindus, n-aveai conştiinţă şi mâncai bambus la aceeaşi masă cu maimuţele, mişcai din buric pe sistem turbo că doar aveai steaua în frunte, ori după caz punctul veunui marker, şi puteai să zici adio cotletului de vită la grătar. Te spălai din joi în…Gange, cu morţii în decor plutind pe lângă tine şi unde unul se deşerta, altul se înfrupta. C-aşa-i în societatea modernă!

Te năşteai musulman? Vanadizm, hecsdrebizm, nadzionalizm, harem, vribtane (cotletul renegat de mai sus), betrol, rahzboaie ! Constiindza ?? Boate la voi man! La noi e mătchel ji derorizm! Deci nici o urmă de conştiinţă pe alocuri. Şi e de admirat, în contextul în care, pe meleagurile străbune, moghioroş ghezo face apropouri cotropitoare, după ce că il găzduim gratis alături de alţi huni găozari, fără deschidere la mare.

Vrei să ucizi un manelist? Cine te împiedică? Evident conştiinţa! Şi apoi ai “mustrări de conştiinţă” fiindcă nu ţi-ai cumpărat din supermarket setul de cuţite la reducere. Vrei să ucizi un grup de manelişti? Conştiinţa îţi interzice să porneşti războiul…fără ca în prealabil să-ţi fi procurat un Kalashnikov de la ucraineni, sau dacă îţi merge bila, să-ţi fi construit o bombă artizanală ale cărei ingrediente le găseşti cu uşurinţă pe alte bloguri.

Poate te caracterizează sadismul şi ai vrea să ciopârţeşti o babă şi să-i furi pensia de urmaş după ce în faza preliminară ai pângărit-o. Conştiinţa are multe drumuri de străbătut şi multe şanţuri de săpat în creierul tău maladiv. Du-te la muncă uzbecule şi lasă visele de preamărire spirituală! Baba n-are pensie!

Te roade curiozitatea să descoperi ce huidumă se află în spatele liniilor telefonice erotice? Conştiinţa te împiedică să percutezi, nu de alta dar când măta o să vadă factura o să te bată măr...cu cureaua...şi nu mai pupi mâncare caldă. Sau poate vrei să observi unduirile vreunei ponosite de pe casele de toleranţă online dedicate lăbarilor isterici. Conştiinţa te împiedică să adulmeci farmecele curvei, mai ales când cardul ţi-e solicitat din greu şi plânge necontenit când se scurge. Plus că rămâne conţinutul explorerului bine stocat în PC, iar dacă ai neşansa ca prietena ta să fie mai deşteaptă decât tine, ai jupuit-o pe sfânta măciulie. De la palme...netede...

Conştiinţa mă trezeşte în fiecare dimineaţă: „Wake up Gigi, marş la muncă! Nici ziua asta nu e a ta!” Chiar trebuie să-mi reaminteşti asta de luni până vineri? Ora 7? Sunt CONŞTIENT că nu a venit ziua mea...încă...dar simt că o să vină...curând... Când mă voi lepăda de conştiinţă...

Alcoolicu'...Muncii

Dimineaţă…ergh…din nou serviciu, birou plin de praf, neîncăpător pentru stiva de hârtii pline cu analize, cifre, litere şi culori de markere. E o plinătate neobişnuită în jur, în deplină disonanţă cu energia pe care mi-o curm printr-o mişcare necontrolată din picior. Şi e joi, murdară zi de joi, ziua pe care aş scoate-o din săptămână dacă aş fi directorul general al unei companii de furaje.

Mistă Jorj porneşte calculatorul tacticos şi îşi şterge ochelarii strecurând printre dinţi un “salut” neconvingător. Şi deja atmosfera letargică se strică, fiindcă dual coru’ începe să macine, să scuipe, să urle în convulsii neînţelese, ca matematica pentru Marean. E doar un Antonov obosit de rigorile tehnicii de azi, care se prăbuşeşte zilnic pe la orele 15:00.

„Hai bă Jorj, ţi-am zis că nu mai are multe zile scula asta. Du-l dracu’ la IT că mă trezeşte în fiecare dimineaţă. Nici n-apuc să-mi beau cafeaua”, zice doamna Heta, mama adoptivă a tuturor depravaţilor din birou.
Jorj e de o calmitate imperturbabilă vorbindu-şi sec în barbă: “Mdeah, cine vorbea de trezit! Moară stricată şi supraponderală! Cu scula asta am câştigat bătălii şi depăşit cumpene”. Adevărul e undeva la mijloc, căci supersonicul Hetei vine direct de pe frontul din Afghanistan, cu surle, trâmbiţe, alai şi…gălăgie ca la botezul unui puradel pestriţ şi oltean.

Şi uite aşa începe larma. Sună telefonul…Din păcate nu e apelul pe care îl aştept şi interlocutorul meu închide grăbit, speriat că i-aş putea da o replică tăioasă.
Madam Loomy tună şi fulgeră şi strecoară o duzină de blesteme la adresa slugarnicului Dobăr, fascist ambiţios care nu-i urmează sfaturile şi îi deturnează comenzile ca un Muttley antisocial.

“- Ce doamne iartă-mă (zi pe nume că nu te-aude!) v-am zis io, mă fi-r-aţi ai dracului (aşa! vezi că poţi?) dă proşti nemâncaţi! Nu mai pot! Nu să mai poate lucra în condiţiile ăstea! Le făcură zob pă toate, mutanţi satanişti!” Heta îi ţine isonul şi îşi susţine colega metropolitană într-un dialog pur câmpenesc desprins din muncile agricole ale sapei de primăvară din Lucieni-City: ”Făi Loomy, mai taci fă dracului că nu mă pot concentra!”

Nu înţeleg o iotă din bazaconiile lor, însă mai mult ca sigur conversaţia teribilă a dimineţii îl trezeşte din grotă pe masculul dominant constipat Lee, cel care îşi face brutal apariţia în peisaj aruncând o tiradă de bolboroseli specifice aceloraşi munci agricole, însă din culturile orezarilor de prin Asia îndepărtată: “ciun-cia-iang-ţon-ţân-şien-şi-zo-can-cie-ţuoh-hăă!” Omul silabiseşte descumpănit că damele se uită prelung la el, într-o batjocură ieftină şi sănătoasă: „Hehehe! Ia-uite-l şi pe ţâşti-bâşti vine el cu zarva! Potaie gălbejită! Iar a fost la curve şi l-a luat somnu' în bale! Vin' la mama să te stârnească, ejaculator precoce!”

Limbile ceasului din perete aleargă concentric către ora 4 când bate gongul, şi scot fire albe roboţilor de pe scaune, preocupaţi de orice altceva decât de ei înşişi. Îmi e teribil de greu să citesc emoţii pe feţele lor translucide, învăluite în preconcepţii primejdioase formate sistematic în epocile de aur, mimici prejudiciate moral apăsate de greutăţile pe care singuri şi necondiţionat şi le-au făcut.

Pe fruntea căruntă a domnului Ash citesc visul de a-şi vedea copiii realizaţi şi dorinţa, neîmplinită, de a-i avea aproape. Cu un zâmbet tremurând, mi-arată creionul de firmă, Faber Castell, pe care cu mândrie îl ţine între degete. „-Hai domne lasă-mă cu făcăturile matale! Io scriu cu Pensan Ofispen portocaliu si tot nu mă dau rotund!
- Da, dar al meu e de la fi-miu!” şi se apleacă trist asupra foilor. Am înţeles apoi că fi-su’ urma o carieră prin restaurantele din periferiile Madridului, lustruind porţelanurile pline de grăsimi spanioleşti.

Multor feţe le atribui povara ratelor, creditelor prin bănci antipopuliste, pentru nevoi personale, case şi viloase, garsoniere mizere, maşini luxoase aduse de la nemţi sau bulgari, electrocasnice, mobilă, parchet, centrale termice sau vreo apă de toaletă de 1000 de lei pentru viitoarea noră fandosită.

Ziua de salariu e o binecuvântare pentru mulţi. Şi ţine o oră. Oră în care se achită dobânzile, se plătesc facturile demne de un contribuabil docil, se umplu sacoşele pe jumătate în perspectiva umflării maţului până la proxima binecuvântare. E singura zi în care roboţii se deconectează de la cabluri, scap de aparate sau de sforile păpuşarilor de la marginea lumii obtuze, singura zi în care se râde cu poftă când cumătra Bubulina varsă cafeaua peste toate foile cu planuri lunare, stive de cifre şi socoteli, sau domnul Şopârlă se scarpină la socoteală armonizând la piept acordurile unui acordeon fantasmagoric.

Inspiraţia clipei i-a părăsit pe toţi. Vin obosiţi la birouri după nopţile agitate pentru că fata dintr-a 10-a a fugit cu un hăndrălău cocalar sau pentru că menopauza e frustrantă, mai ales după emisiunea lui Capatos. Pleacă extenuaţi de la serviciu, găsindu-şi refugiul în gradele alcoolului industrial de pe la tejghelele înjositoare, sau în scandalul mediatic dintre două ciuperci necrofile aflate în divorţul secolului. Unii sunt microbişti, relatând mai degrabă, vulgaritatea antrenorului şi a invitaţilor emisiunii de după meci, decât meciul în sine. Alţii sunt microbi trataţi genetic cu indiferenţă maladivă faţă de criza economică, mulţumindu-se cu somnul de frumuseţe în compania amantei care îi suge toată agoniseala.

Şi toţi pupă în cur. Nu chiar toţi…însă…majoritatea pupă în cur. Pupă în cur directorul pentru a-şi aduce rubedeniile în firmă, pupă curul şefului direct pentru promovare pe un nivel trufaş, pupă în cur şefuţul să-i dea un calificativ mai gras decât munca pe care o execută, pupă în cur IT-ul să-i dea acces pentru vizualizarea paginilor porno sau pentru instalarea de puzzle-uri cu păsărici deşucheate, pupă în cur aprovizionarea să-i dea un PC performant pe care să ruleze FIFA sau un scaun rulant pe care să îmbătrânească şomând, pupă în cur numele companiei deşi el e un prost, plătit prost şi nimeni nu-i ştie numele.

Realitatea românească e dură pentru omul onest, religios, familist, muncitor, care-şi contabilizează veniturile din mila corporaţiilor, străin de fenomenul interlop al producerii banului. Dezolarea biroului mă influenţează nefast, mă indispune permanent şi îmi atrofiază caracterul. Colectivul nu mă susţine, mâhnirea convenţională generală e morbidă, spasmodică şi îmi taie constant firele de încredere într-o lume ideală. Colegii disimulează, simulează normalitatea printre gratiile groase ale biologiei lor şi urcă Golgota la nesfârşit, căutând mântuirea.

Şi uite aşa mă irosesc zi de zi în gaura de vierme, trăgând pe nas praful nuclear şi câutând cu dispreţ să grăbesc limbile ceasului din perete. Şi nici nu mi-am dat seama când au înflorit copacii…

Socializează...In Extremis

N-o să încep acum vreo campanie de denigrare a celei mai profitabile reţele internaţionale de socializare, dar mă gândesc tot mai serios să iau măsuri radicale, de pildă, să-mi şterg contul! N-o pot numi o formă de protest fiindcă nu-i pasă nimănui dacă se ridică gogu vizitiu’ să dea cu biciu’ în valorile contemporaneităţii şi să ia atitudine prin gesturile astea necugetate și superficiale.

Facebook domină lumea de vreo câţiva ani şi se pare că fenomenul a luat amploare în ultimul an şi în patria urgisită de sorţii nemiloşi, mai ales când haifaivării au descoperit că-şi pot pune pozele cu teracotă şi pe alte www-uri. Eh, nici în sobă n-ar fi o idee rea!

Mi-aduc aminte că acum vreo 4 ani navigam în căutare de rarităţi muzicale pe peer-2-peer-ul meu preferat, soulseek, şi mă conversam cu un slovac plecat la muncă în Nottingham, şi, între câteva licitaţii pe ebay, ăsta mă-ntreabă de profilul meu pe facebook. Eroare în creier, vorba lu’ Phoss! M-a trosnit neîngăduitor în moalele capului, de am rămas inconştient câteva clipe și cu sechele alte clipe după. Nu auzisem până atunci de asemenea barbarie!

Ruşinat ca fata mare cu briciul la bijboacă, mă dezmeticesc, apelez la tovarăşul meu erudit google, dau click-ul vieţii asemeni unui hacker cofeinizat ce sparge Swiss Banku’, şi ca un creştin incurabil, care ştie că lepra îl duce dracului, îmi fac sfânta cruce sperând să nu activez vreun pop-up cu o strâmbă frecându-se de webcam, arătându-mi semifabricate siliconate şi căcător nedefrişat. Hello facebook, yeeeaaaaaaa! Bine-ai venit în groapa mea galactică!

Nimic interesant pe prima pagină. Mă pune să mă înscriu ca la jocurile piramidale şi, vanitos ca Louis Quinze, îmi fac contul rapid şi îi mărturisesc slovacului iscoditor, ghidat de un sarcasm impulsiv: „Fuck yea! Wut tha fuck man ?!? Sure I got an ID, c’moon! Doooh!” Adică, pe româneşte: „Tuţ paracliseru’chizdii mătii de incult, tu mă iei peste ochincă ???”

Şi singurul slovac pe care-l ştiu se ţine de capcane: „But, where’s your pic ?? Don’t you update your profile?” Iar eşti nesimţit! Eu vreau să fim camarazi şi tu vrei să mă deprimi! Iudă rasistă! Ia-uite al dracului pseudoceh că mă prinde mereu ca la popa prostu’! Haide Nixon c-o scoţi tu la capăt!

“Can’t you see it ?? It’s all there man, are you blind or what ?!? I got X amount of friends in there! Maybe it’s something wrong with your PC, dude! I mean, it’s damn strange, my facebook is aight! Check your configuration son! Refresh goddamit!” DA DAAA! Vezi că se poate micule Richie? Cred că slovenski avea câteva X amount of vodka shots pe instalaţie, că şi-a rezumat replica la un sugestiv şi sec „OK”, şi astfel am degajat terenul minat ca Bumbescu toate baloanele prin Sevilla.

Epuizat după repurtarea unei astfel de izbânzi grandioase, mi-am înclinat curiozitatea spre legendarul gigant informatic precum un copil căutând priza cu degetele. Măh şi ce să vezi! Mogulul era de fapt cerşetor, făcându-l invidios şi pe Mark Twain. M-am dus cu sacul la pomul lăudat şi am cules pagini cu piţiponcăreli din alte seminţii. Şi constatând că e clona haifaivului am dat skip până la vremuri mai cuminţi.

Acum vreun an, în urma încercărilor temerare repetate de a-mi repera foştii colegi din liceu pentru întâlnirea deceniului, la sfatul unui semidoct, am hotărât să-mi deschid şi eu cont ce mama dracului, că e modern, da, şi mă îndobitocesc în insensibilitate stând ca nerodul fără rodul prieteniilor virtuale. Şi să vezi minune! Colegii frecau duda comestibilă sau mangalu’ petroşănean după caz…pe facebook, abviăzli. Da’ întâlnirea megaepopeică, sau a lui “peşte încălţat”, tot nu s-a petrecut, deci laitmotivul deschiderii profilului meu n-are acoperire.

Mi-am zis: “Ei, nu-i bai, mai zăbovesc puţin să verific schemele şi tiparele de pe aici doar-doar oi afla ceva care să-mi suscite interesul, şi dacă îmi divulgă identitatea vreun mare cărturar, fac pe niznaiu’ şi nu recunosc nimic, ca Ceauşescu”. “Fugi măh d-aici, ţi-ai făcut tu facebook?”, aşa mă dezintegrau prietenii mei la cataramă, părtaşi la suferinţa universală. Dau să mă scuz: “Aaa…păăăăi...nu e mare lucru...vroiam doar să dau de cineva...care...” – taci drace că îţi place să te uiţi după puştoaice! Acu’ dai de dracu’că eşti însurat! Victimizezi ca pușcăriașu’ când își halește porția de fasole!

Şi interesul meu fu’ suscitat şi surescitat peste măsură, căci debandada era generală! Aoleo tătele câta depravarea! M-au invadat cereri de prietenie de la neamuri neştiute şi rude ne…fumate, prieteni pe care nu i-am văzut nici în viaţa asta nici în aia anterioară, cereri de aplicaţii concurând la disticţia pentru cea mai lipsită de interes activitate, jocuri stupide cu multe clickuri pe steluţe şi alte drăcii, invitaţii la diversitate gen concerte subpământene sau în aer liber, săli de masaj cu podul palmei sau masaj erotic (tot cu podul palmei), evenimente tv de prim plan în vreun pub jegos pentru microbiştii trişti ai vreunei echipe care mereu pierde, țâțe și buci de minore apretate facial în slobozenia unui onanist sifilitic, târfe botuliste, copaci și uscături prin lanurile ridicolului la volanul unui dric personalizat cu inițialele bambucei, întrebări originale şi notabile cum ar fi: “Ce culoare au chiloţeii lui Monica?” unde Monica e un travestit cleptoman bântuind arahidele de la Moshu. “Dar şoseţelele?”

Etcetera! Enuff iz enuff! Gramatica nu se ia în ecuație.

Îţi trebuie creativitate şi mult timp liber să dezvolţi aşa ceva, dar mai ales să te preocupe aşa ceva!

Vrei să afli ce s-a întâmplat aseară în club pentru că n-ai putut ajunge din cauza labei de seară? Nici o pierdere! S-a creat un album foto cu aşa ceva şi s-a pus linkul pe peretele unuia dintre prietenii tăi inventaţi.

Dezmăţ, piţi, alcool ieftin, mult fum îmbibat cu şpreiuri Hugo Boss la 3 euro, sau 3 bucăţi la doi euro, şosete nespălate (ale travestitului probabil) şi subsuori virgine, muşchi lucraţi şi uleiaţi cu eritropoetină şi aminoacizi, doi beţivi luându-se în braţe, trei beţivi luându-se în braţe, 3 piţi singurele şi ude în genunchi, două beţive luându-se în braţe şi pupându-se, un beţiv cu o beţivă la separeu, un beţiv, o beţivă şi prietenul beţivei...mort de gelozie şi mort de beat umflându-i ochiul beţivei târfe, gardieni cu pulane umflând beţivii...Highlife! Toate aduse de facebook!

Vrei să afli noua piesă a lui Cânectă? Surpriză! Ţi-a dedicat-o pe perete prietena prietenului tău!

Vrei să te documentezi despre educaţia prăzii tale viitoare? Ai buton de INFO băăăăii redusule! Istoricul e prezentat detaliat de la vlădică până la ketamină. “Elly Elyzuka ţi-a trimis un pupik! Roby Mondialu’ îţi pune o floricică în păr! Elly Ellyzuka îţi mulţumeşte printr-o invitaţie la o cafea fără zaţ! Roby Mondialu’ acceptă invitaţia trimiţându-ţi un beeeemve decapotat şi un peeeleee decalotat! Cory Sexxi Sexx vrea şi ea peeeleeu’ decalotat! Elly Ellyzuka o scoate din listă pe Cory Sexxi Sexx şi îi dă ignore şi pe mess, ştoarfa dracului nesătulă! Diva Dienutza îi dă accept lui Roby Mondialu’ şi Elly Ellyzuka beleşte măciuca…măciuca lui Sebby69 Valabilul, confratele bulevardier al lui...cine credeţi...Mondialu’ mânca’!” Și o cârcă de incompetenți dau Like!

Ei, vedeţi cât suspans? Acţiune şi soap-opera, evident fără săpun, aventură în zona crepusculară a hipotalamusului umbrit de nemernicia inimii nevoiaşe care îşi cere drepturile, şi asta nu e tot, căci după câteva minute aflăm că: “Pysÿ Sorynyka is in a relationship with Roby Mondialu’” Dar ce s-a întâmplat cu Diva Dienutza? Aflăm postat la Top Veşti că eroina noastră şi-a tăiat venele şi a postat poza pe perete (cu venele curgânde în sânge) ca să vadă chiparoasa, cine îi este aproape. Mulţi la ora aia nu erau online aşa că proasta a muncit în zadar să-şi editeze poza în paint. Și și-a luat o țeapă cât guvernul că nici dracu' ruginit în iad n-a zgândărat-o la ugere.

Nu știu cât de concis am descris stările emoționale și pasiunile care se aprind în lumea virtuală, eșecurile sau succesele ce descind din limitele umanității, dorințele și neputințele ce caracterizează utilizatorii nesatisfăcuți cerebral, cert este că facebook reprezintă un instrument de informare și cunoaștere arhiutilizat, o modalitate consecventă și perseverentă de definire a inutilității, timpul alocat acestuia paralizează scopul societății fericite și încătușează conexiunile inter-umane. Nu se mai poate spune nimic verde în față! Totul e online și în văzul tuturor!

Nu este un rău necesar, e un rău contagios, grotesc, transmisibil din generație în generație, lipsit de identitate, dar care își găsește rădăcinile în cultura noastră. Am întâlnit și înțelepți în călătoria mea pe facebook, oameni inteligenți, oameni de cultură, artiști care își irosesc talentul participând fără discernământ parcă, la penibilul spectacol oferit de această rețea. E “addictive” știm asta, e o formă de promovare fără plată, deci gratuită, o formă de expresie și reprezentare pentru miile și miile de forme incolore, inodore, insipide. Și câți dintre noi nu se trezesc verificând facebook-ul?

Bănuiesc că în forma primordială se dorea a fi elevat dar flagelul a cuprins și teracotiștii, parașutele tencuite și pline de smecleu blițându-se în oglinda băii cu telefonul, cocalarii gelați și coafați cu placa împrăștiind valuta pe paietele tricotate, sărăciile țărănești ifosizate până la muci, malacii tatuați de prin suburbiile bolânde manelizate și alte, multe alte specimene pe care mi-e scârbă să le mai enumăr.

Folosesc facebook...și nu sunt mândru de asta...

Mi-am promis că n-o să-i mai acord multe șanse și îmi voi respecta cuvântul dat. Cât de curând. Mărginiți-vă în tainele bunului simț și dați-vă o șansă! Viața reală e afară!

Și ca să nu uit, în încheiere vă las adresa slovacului meu descreierat și o reverență onestă pentru că v-ați pierdut timpul citindu-mi nimicul: Paulina Raniakova. Ups! Asta-i nevastă-sa (ssst!), dar ce mai contează pentru un colecționar de prieteni imaginari? Las’ că-i bună acolo, facem norma, întregim miile de prieteni să dovedim cât de celebri și remarcați suntem pe net! Hai PA! Ne vedem la o bere! Ce dracu’!

7 fără 10...A.M.

Şi nu ştiu cum se face, dar cel puţin o noapte pe săptămână dormim în casa socrilor, netulburaţi că cineva ne-ar putea surprinde în timp ce...facem cartofi prăjiţi şi salată bulgărească.

Asta după ce în prealabil tata socru mă îmbie la o răchie, care tot în camera noastră zace ascunsă, iar mama soacră îmi explică tainele credincioase ale religiei şi lucrarea diavolului care ne face să ne îndoim de cele cuviincioase. O aprob conştiincios făcându-mi semnul crucii şi trec mai departe către membrii casei şi către problemele lor arzătoare.

Ioana mi-arată ultima creaţie postimpresionistă şi descopăr noul Van Gogh în arta ei seducătoare. Ca un adevărat cunoscător sunt fascinat de contraste, lumini şi umbre, o sărut pe frunte şi îi confirm că va deveni o faimoasă artistă recunoscută naţional şi internaţional. Acum ce vă închipuiţi, că o să-i spun adevărul ?? Că o să-i distrug visele ?? Nu sunt călău!

Trecând peste zâmbetul ei copilăresc ce reflectă încrederea puternică pe care i-am suflat-o în ceafă, continui cu următorul personagiu. Alexa. Şi mă confrunt cu problemele existenţiale adolescentine, cu expectativa deciziilor pro şi anti subiecţi emasculaţi au ba, cu iniţiative înăbuşite despre autocapacitări, convingeri optimiste, regresii sentimentale marcate de deznodăminte fatale, tendinţele galopante ale junimii neliniştite, modă, muzici noi, distracţii percutante prin locaţii controversate, examene ticăloşite care dezmembrează verticalitatea plăcerilor disco-dănţuibile şi iubiri amorsate la priveliştile şugubeţe plăsmuite intenţionat de Ion Somărhaldăr, ca să dea pe spate toate gagicile omenirii.

Iar je, marele expert psiho-pedagog, cărturar pedant şi promotor al valorilor raţionale kantiene dar în acelaşi timp un erudit romantic hoinărind prin poetica eminesciană, vine cu poveţe extirpate din propriile lui experienţe care se dovedesc a fi expirate şi lipsite de impact asupra condiţiei ei superioare. Constat stupefiat că sunt total depăşit şi schimb placa dezbaterii direcţionând interesul către spatele meu ce-i imploră palmele să-l trateze mânios: „Masaaaaaaaj!”

Mă mulţumesc şi cu picioarele, tratamentul fiind garantat la cele...ăăă...câteva chile...pheeew! (Şi NU! Nu eşti grasă, dar îmi place să te tachinez! Sic!). Dar pentru ca taberele să fie împăcate, terapia se continuă prin procesul laborios şi dureros al eradicării punctelor albe şi negre de pe umeri, braţe, spate, iar printre glumiţele scheletice despre pliculeţe şi alte detalii compromiţătoare, mai scapără câte un „auuuuuuuuu” nevinovat spre bucuria diabolică a Alexei.

Mă retrag în cuib cu nevastă-mea şi...facem cartofi prăjiţi şi salată bulgărească după cum v-am sesizat mai sus. Aşadar totul e paradisiac, atmosfera perfectă pe care orice orfan o visează înainte de a-şi cunoaşte părinţii pastilaţi ce l-au părăsit în wc-ul gării.

Asta până ce dimineaţa pătrunde ca un tăvălug în creierii mei, nu din cauza luminii, ci a dobitocului care a proiectat strada şi a dobitocului care a trântit semaforul fix lângă porţile socrilor şi a dobitocului responsabil cu regulile de circulaţie pe drumurile publice! Am omis să precizez poziţia camerei... în care se desfăşoară activităţile culinare. Paralelă cu strada...şi la doi metri de ea!

Şi cum oraşul meu industrial e atât de animat, şi semaforul se animă! Cele două benzi se aglomerează, un idiot se încadrează greşit, idiotul din spate îl atenţionează decent cu un claxon, idiotul din faţă răspunde cu avariile, idiotul din spate măreşte frecvenţa şi intensitatea avertizărilor sonore, idiotul din faţă claxonează şi el să nu fie mai prejos, idiotul din spate scoate capul pe geam adresând elogii la adresa mamei idiotului din faţă: “mânca-mi-ar măta p*la!”, idiotul din faţă ripostează calm: “ba măta-i curvă băh coiţe”, idiotul din spate coboară din golf 4 cu bâta de oină şi război la gură ca un hingher rrom tachinând-o cu plasa pe madam Brigitte şi…se face VERDE! Nişte IDIOŢI!

Mai am o jumătate de oră, las’ că mai trag de somn o ţâră. Da’ unde căcatul e aţâţat, şi dracu îşi bagă coada!

Nu trec nici 5 minute când, după pleiada de dobitoci şi idioţi, hopa iese şi gândacul din bitum. Ăsta-i ghebos şi cosmetizat ca ăla din Colorado, numa’ că habar n-are de unde-şi trage muşuroiul. Ţăranul gândac stă ţeapăn în seria 3 metalizat, cu numere de Doiciland, cotul pe geam, ochelari din plastic obligatoriu negru, tricou Harmani negru şi-ăla, ghiul checked, trage dintr-o pipă vogue şi …îl ascultă pe salam, unchiu’ speretualităţîi robâneşti şî ţâgăndeşti, trăiţar famelia şî crăiţarîi! Romalesu’ dă şî dân bostan dă zâci că ie un căţăl hânfomătat şî să agită la mbanea ca vaca la montă când bou’ vrea s-o cumătrească, haoles! Mai pocnăşte şî dîn deşte că aşa ie mondern, să ştie, mecma mecma!

Şi curg paraii din boxele gândacului mai ceva ca la Superbingo, fără număr şi alte lipsuri! Fără îndoială că somnul a rămas tributar cantităţii de odihnă din sistemul meu anatomic, doar că asemenea spectacol nu putea fi ratat.

Privind scena de pe prispă şi îmbărbătat de tupeul pe care pietroiul din grădiniţă mi-l oferea gratuit, m-am apucat să-mi segmentez sacadat braţele şi pieptul în mod egal, aplecându-mă treptat de sol şi imitând onomatopeic inepţia salamului: “dalilaaa laa haa cica lica laaa!” O sprânceană ridicată contribuia exemplar la definirea momentului artistic şi vecina senilă de vizavi se desfăta gustându-mi prestaţia uluitoare invidiată până şi de cadânele care se îndreptau spre liceu: “Mamaieee, ţi-e rău ??”, încearcă putregaiul să mă distonocalmeze.

Gândacu’ perplex trece din stare în stare: roşu de furie, galben pustiu de prost, negru de la natură, încât nu-şi regăseşte ritmul, şi virtual sucombat, îşi pierde luciditatea şi apasă dezumanizat pe minusul de volum al playerului.

Băh şi m-apucă râsul isterico-preistoric scăpat din hamurile torturii şi urletele protopaleolitice de-l făceau şi pe homo erectus să-şi sape groapa de veci. Şi mai scot la aer şi caninii sfâşietori, că ţâganu’ bolibăşât pendalează cataraga cu atâta patimă de lasă urme adânci pe asfaltu’ statului, bălăcărind prin fumu’ tractorului un mănunchi de sudălmi aromatice pe care cu greu le pot reproduce. Citez: “-Raţai dreacu dă nebuni! Ho băăăăh! Cocalalureeee! Jea la Caza Zoarelui mo dilimaneee dele la polă ! Iote mo ţoranii vine lea oraj şî face mijtouri aicijea! Has mo pele, ciumidele mo car...darar dumniezău...ja kere ca te mardo...huuooo!” Ceea ce trebuia demonstrat!

Şi într-un final apoteotic scăpai de afurisenia conaţionalului filantrop în vocabular, învăţând o lecţie de viaţă dis-de-dimineaţă. Cine se bălăngăne pe salam, trebuie cazat în căminul de nefamilişti ori complexul de servicii comunitare. Aş adăuga eu OSPICIUL, pe lista neagră a centrelor de ajutorare a persoanelor cu dizabilităţi mintale.

Nu ezitaţi să vă tunaţi playlistul cu alde unicate autohtone de mezeluri, antreuri, saleuri minune ori aurite, guţe fleşcăite din latrine şi alţi puradei căcăcioşi neînţărcaţi cu scutec în puţici, simboluri pentru domnişoarele frigide, chiar dacă riscul de a întâlni un nebun în prispa casei la ora 7 fără 10 antemeridian, e destul de mare. S-ar putea ca nebunul s-o ia razna complet şi să vă spargă parbrizul sau...capul, deşi, în ambele cazuri, pierderile suferite n-ar fi atât de mari.

Încurcate sunt căile Domnului şi mare e grădina ta Hristoase! Pace vouă osândiţilor!

La Radio...În surdină!

Cineva îmi spunea: “Eu unul prefer muzica de radio pentru că îmi aduce aminte mai uşor de o anumită perioadă şi zic: bă, când era la modă piesa aia, eu făceam asta…” Desigur. Fiecare e liber să se identifice cu ce muzică doreşte, doar că a-ţi stabili referinţe în muzica de radio mi se pare o dovadă de patetism. Nu pentru că ar fi rău să asculţi radio, ci pentru că radiourile nu ştiu să-şi respecte auditoriul.

Şi acel cineva a fost contracarat chiar de minunata lui iubită care, surânzând mulţumită, a dat dreptate argumentelor mele în defavoarea celor ale logodnicului ei viitor soţ. Nu vă imaginaţi că am închipuit filosofii şi dezbătut axiome, algoritmi, tabele pentru a defini muzicalitatea de pe undele din eter, ci am rezumat discuţia la un singur cuvânt cu-adevărat definitoriu: “Căc*t!”

De obicei accept diverse păreri chiar dacă nu sunt de acord cu multe dintre ele, însă când vine vorba despre muzică, situaţia se schimbă şi mă transform într-un necruţător Pol-Pot măturând cu interlocutorii mei, prieteni ori ba şi trimiţându-i în lagărele obscurităţii sau, după caz, în…p*zda mamelor lor. So stay out of my way if you don’t do it my way!

Şi chiar dacă e degradant să faci astfel de asocieri ateiste, gagiul şi-a recunoscut impotenţa şi putreziciunea culturii sale muzicale, precaritatea reperelor alese pentru acest schimb de opinii şi a conchis simbolic veridicitatea emblematică a cuvântului meu de mai sus, trăgând apa nervos într-un acces de antipatie faţă de coordonatele eronate. FAIL!

Nevastă-mea rânjea sarcastic, fericită pentru triumful meu categoric: “Ya don’t mess wit ma bwoy loozas! Hihihi!” Şi ne-am împăcat la un pahar de whisky cu gheaţă subliniind că Deejay Ţ nu-i de fapt DJ ci animator, că sexi Raluka o lălăie apocaliptic, că nenea P îşi lustruieşte talentul pe sintetizator, că trupa Heaven e un căcat de proporţii biblice, că “mesio” Sonny e un pachet de muşchi într-o ţară flămândă, iar efemurile astea dubioase precum “vaib” sau “pupic” reprezintă cu succes piaţa şi pieţarii. Şi evident câştigă duelul cu mintea tânărului contemporan. Există şi cluburi de jazz…

Omul ia ce i se oferă pentru că e prea obosit să-şi descopere singur gusturi. Împrumută nestingherit din cutumele şi manifestările altuia, de obicei un membru al anturajului şi încearcă să-şi dezvolte un stil care se dovedeşte a aparţine tuturor. N-are repere pentru că nu i se oferă nimic diferit. Iar când i se oferă, respinge brutal noul pentru că nu face parte din trend şi ar scădea dramatic în ochii anturajului.

Anturajul marchează vădit coordonatele lui în spaţiu şi timp. “Bă, ai auzit noua piesă a lui C ficiărin P? E supertare!” Şi chiar dacă nu i se pare revoluţionară, admite tacit că piesa e „supertare”. Şi când clubeţii şi divele se crăcesc pe cub, concluzia mulţimii e confirmată şi zvonul trece mai departe într-un post pe facebook: “Aici puteţi asculta noua piesă a lui C ficiărin P: www.youtube.com/C_ficiărin_P.html. E supertare fraţilor, daţi un Like, plz \:D/ <:-P”. Se cheamă evoluţie, nu?

Şi cinismul merge până la paroxism! Se dau “massuri”, se face lobby pe TV, pentru că, deh! În clip apar măciuci la ţâţanul gol şi siliconat, rujate de la Margareta Astor, cu bikinei luaţi de pe site-urile care împânzesc reţeaua naţională, toace cât Roma, unghii cât Gangele, bucile măsluite de photoshop, frecându-se de toată recuzita, muzichia are ritm, acelaşi ritm, se bagă o parte de fruityloops cu priză la public, se pune un instrument în cadru să dea impresia că totul e pe bune, vreun pulifrici îşi arată peptanul îndopat de anabolizante şi tre’ să fie musai în maieu, şi uite-aşa topul se dă peste cap, radiourile o iau razna, şi mai toţi puţoii “so called DJs” îşi ard CD-uri cu piesa lui C ficiărin P şi mixează frenetic prin discotecile insalubre mondene, de fiţe, orăşeneşti sau rurale. Cool!

Bine, mulţi dintre voi cunoaşteţi toate astea şi expunerea mea nu-şi mai află rostul. Muzica bună are multe semnificaţii şi e normal că subiectivismul primează. Şi împărţirea societăţii în diverse entităţi muzicale, rocări, trensări, densări, repări, etc., întregeşte animozităţile dintre specimene. Şi astfel dobândim educaţia muzicală, pe care tindem s-o exprimăm la fiecare întâlnire cu prietenii.

Nu vreau să mă refer la estetica muzicii pe care o ascult sau la calitatea ei. Nici nu pretind că e un reper de luat în seamă, însă din fericire, are personalitate. Se ascultă şi în prezent, se asculta şi acum 20 de ani, se va asculta şi peste alţi 20. E o muzică vie, ceea ce puţine radiouri reuşesc să promoveze în această infuzie de talente sărăcăcioase.

Radioul e o sursă de informaţie în scop educativ. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Dar muzica difuzată e infectă, un jeg de care nu ne putem curăţa şi care ne acaparează tot mai decadent. Devine tot mai greu să te lepezi de acordurile stringente strigătoare la sfinţi. Nu ai scăpare, fie că faci cumpărături în supermarket, fie că eşti în autobuz, taxi, maşina unui prieten, piscină, sala de forţă, sala de mese, pieţe publice, talcioc, la un restaurant de fiţe sau într-o bombă ecologică, cafenea cu patron sinucigaş sau consignaţie cu materiale pornografice, mall sau mol, serviciu sau combinaţie într-un motel predispus la scarlatină, spital în carantină sau sanatoriu, azil sau orfelinat…pur şi simplu radioul e martor al degradării contribuind activ la ea. Şi nu pot uita Paştele 2009, pe care l-am sărbătorit alături de nebunii tineri şi frumoşi, într-un garaj prăfuit, pe muzica de…radio!

Felicitări radiourilor adevărate şi în special acelui radio care ne-a binedispus cu frecvenţele de excepţie! Dar pe-atunci nu prinsese avânt maneaua-dance de astăzi, suculentă, purulentă şi bolnavă, masturbând limba engleză şi ejaculând forme lirice novatoare: “Come back and set me free / Now from infinity / Love is a mistery / Distance is killing me” . Nici febra tifoidă, nici cancerul limfatic nu te omoară, zdreanţă puturoasă! Şi nici distanţa până la infinitul tău simplist! Că te doare-n aluniţă de trăirile trepăduşilor din jurul tău şi de unităţile singuratice ale cognoscibilităţii universului tău banal ! Hai beşi în infern că ne scârbeşti! Vomă!

Bineînţeles că rima mea preferată e fire/higher, într-o ordine aleatorie. De obicei cântăreţu’ te duce higher, iar inima lui arde ca fire. Probabil de dorul neîmpărtăşit al subiectului, destinatarul fiind depăşit de predicatele triviale. Pasional nu?

Mai e una “supertare”: “I want to get beside you, uuuh get inside you”, vers maximal accentuat pe deplin de vocea cangrenată a artistei anonime: “ai oana ghit bisaidiaaaaaa, ai oana ghit insaidiaaaaaaa!” Deci se înţelege dorinţa excesivă dusă până la paranoia! Şi-n “aaaaa”-urile astea subliminale, descifrăm simbioza divei furunculare cu metadona purtătorului ilicit de penis.

Ce-aş putea spune mai mult…teatru radiofonic…circ acustic…Temistocle Popa răsucindu-se în mormântul textelor de altădată şi…Radio!

Început de...Aprilie

E luni. Luni înseamnă început şi orice început e obositor. N-aş lua-o de la început şi văd că încep să mă pierd în repetitivitatea cuvântului, deci PUNCT.

E Aprilie. Aprilie jalnic, ca să citez un poet al străzii şi mă fericesc că zodia asta nu-mi caracterizează firea.

“-Cum vorbeşti tu mă aşa?” ar spune soacră-mea despre luna în care lumina e mai pătrunzătoare decât în orice alt moment al anului şi ţinându-mi o cuvântare despre puterea credinţei pe care mi-aş putea-o cizela prin diverse pelerinaje pe la biserica popii Tî sau Mî sau… NU.

D-apăi până una alta mă cuminec sec prin birturile pitoreşti de pe centru, zis vechi, şi-mi spăl păcatele la maslul de vineri seara trecând pe sub masă şi rămânând acolo uitat de griji şi alte teorii conspiraţioniste.

Asta până la momentul psihologic în care nevastă-mea îmi aruncă o privire cruntă scrâşnind din dantură şi scuipând necruţător vorbe grele la adresa mea:

“-Înzdrăveneşte-te precupeţule! Ţi s-au înecat bărcile-n mocirlă? Lasă balamucul că te faci de ocară şi mi-e ruşine că te-am scos în lume!” Văleu câta hepu’, ca la „ali-ali iese ursu’ din bârlog” (if ya know wut I mean), că tocmai când mă pregăteam de revolta împotriva sistemului alcoolist, mi-am şi luat una bucată directă-n ficat ca Moşu de la Gatti, Dumnezeu să-l pieptene.

Slavă cerului că Alynah nu-i răzbunătoare că altfel nu ştiu pe unde mai scoteam cămeşa. Şi m-acceptă duios la chieptu’ ei sărutându-mă galeş pe frunte: „Treci-ncoa’ puşlama ordinară şi lasă uzbecănia” Ce uşurare!!! Sau cum ar spune Sir John Jacob trăgând cu ochiul la vecina meseană: „Ce relief!” Paradis în desfătare şi...două palme care şi-ating şi ţinta şi scopul mai ales dacă ţinta are scopuri nevrednice! Slap One! Slap Two! “-Chill dawg! Ai preş curat la uşă!”, îmi şopteşte ironic vocea din străfundurile conştiinţei.

Şi ca să demonstrez că totul e o înscenare primitivă a alter-ego-ului, pornesc asaltul meschin asupra pârdalnicei fluşturatice, strivind-o în trivialităţi despre activităţi reproductive şi neproductive şi… mă străduiesc să-i cad în dizgraţii şi…reuşesc! Punct ochit, punct lovit, diseară dorm în pat! Br-Br-Brrreaaah!

“-Ei vezi? Iubirea de nevastă e un zid, care nu se înspăimântă de o piţi android” şi mă felicit fercheş că am restabilit relaţiile cordiale dintre ambasadele noastre.

Dar ca să nu scap subiectul din vederi, mărturisesc că îmi place natura seacă de tabloid a divei blenoragice scăpate de sub supravegherea tatălui bahic, condiţia ei morală costelivă şi aplicele de tencuială progresiv-stridentă ce înflăcărează beciul posesorului unui barbarian motor works. Nu sunt misogin, îmi plac doar femeile frumoase. Însă asta va face obiectul unui articol viitor.

“No, ce dracu’ băh! Uite şi tu câta bunăciunea-i drojdia asta!” mi-ar spune un bun amic tumefiat de stăpânul Jack. “Hâc! Şi pun rămăşag că nu-i materialistă” Ăsta DA misoginism!

“Mulţi gărgăuni ai avut în cap când te-nsuraşi gogule! Colcăie coclaul de bipede neostoite şi tu te joci Assassin’s Creed!”. Păcătosul are şi el adevărul lui incontestabil şi rece ca gelul de duş pentru un experimentat pietrar prin glodul de Teţcoiu. Sublimul lui incoerent izvorăşte din apatia primăvăratică şi deşănţată pe care, fără s-o recunoască, o trăieşte nemilos. E groaznic să fii singur în Aprilie...Caută-ţi jumătatea în decenţă, altfel vei sfârşi un ignorant îmbălsămat în veşnice valori compromiţătoare.

Primele Cuvinte...

Bună dimineaţa bloggeri de pretutindeni, activi sau sedentari, dependenţi de tehnologie sau independenţi, posesori de identitate sau anonimi!
Iaca un nou blog îşi face debutul pe piaţa internauţilor şi nu-şi propune să facă mii de vizualizări, ci doar să obosească ochiul leneş al omului plictisit de atâta comercial, inutil, derizoriu, monoton şi exact curs al vieţii prestabilite.

- Care-i scopul? Ce îşi propune s-aducă nou?
- NIMIC! Sunt doar gânduri în ore de serviciu care îmi distrag atenţia de la munca în folosul comunităţii de peste hotare, a.k.a. orezari tripaţi pe doctrinele lor socio-populare, constipaţi în iniţiative didactice comuniste. Nu vă spun despre cine-i vorba că e posibil s-aveţi prin casă plasme, LCD-uri sau alte unelte şi-apoi mă acuzaţi de reclamă mascată.

Tip: poartă toţi acelaşi nume...

- Cum mi-a venit ideea?
- O dimineaţă însorită şi rece de Duminică, în timp ce mă aflam în vizită la socri de vreo trei zile şi două nopţi, hop că mă trezeşte vocea suavă a unei respectabile doamne care la rândul ei venise în vizită de lucru la Ioana (febleţea mea, 13 ani, cumnată cu acte în regulă).
Din logoree am înţeles că îşi terminase probele de artistă pe la biserică, fiindcă glasul ei suna puţin răguşit şi încerca să şi-l dreagă sporovăind verzi şi uscate despre educaţia pe care ar trebui să şi-o formeze tinerii din ziua de azi. Aia mică asculta neputincioasă teoria meliţei şi se mai auzea câte un DA şovăitor din juma’ în juma’ de minut. Acum că avem imaginea de ansamblu, tanti era doxată, cu pălărie kaki şi ochelari cu rame groase, un pardesiu “vintage” Lipscani ’00 toamna, ce mai !?! fashion dizain ţais!

Şi la un moment dat, stând în faţa PC-ului, verificându-şi poşta electronică, baba înflăcărată o întreabă pe Io:
“Arată-mi şi mie blogul tău, unde îţi pui tu gândurile, unde iţi faci temele, nu le dai şi colegilor tăi spre vizualizare? Hai spune-mi, cum comunici cu ceilalţi? Ai cont pe facebook? Sau pe alte site-uri de profil? Cum te informezi despre ce te-nconjoară”

Doamne maica domnului, apără şi păzeşte! A supt baba mentosane expirate de la Kaufland! Era să mă înec cu saliva de o strânsesem de la atâtea înjurături reprimate şi deprimante!
În acest timp, Io îşi făcea ecuaţiile şi cu 1 în minte, pfff, tot pe lângă dă: “Despre ce dracu’ vorbeşte asta? Ce-i ăla blog? Cum s-o mint frumos şi mai puţin dureros?” Băi şi săracul copil suferea şi căuta o scăpare pe uşa care nu se mai deschidea, neputând să înţeleagă de ce tocmai ea are un început de sfârşit de săptămână atât de virulent.

“Păăăiii, îmi scriu temele pe caiet, daaar…încă... ăăă..nu am cont...căă...” …nu toată lumea e bolnavă ca matale doamnă! Iertare sfinţilor că baba chiar era bolnavă, am aflat ulterior.

Şi acela a fost momentul divin revelator! Cum am putut să zac în ignoranţă şi mediocritate atât amar de vreme? Să nu-mi pot exprima liber părerile pe reţeaua internaţională de dezrobire sufletească? Tocmai EU? De ce? Să nu împărtăşesc şi celorlalţi dozele mele de inepţii şi stângăcii? E momentul să am un blog! TREBUIE! TREBUIE SĂ SPUN PA vieţii de până acum şi să spun BUNĂ DIMINEAŢA orizonturilor ce mi se deschid!

Şi uite aşa, din excesul lipsei de ocupaţie, a apărut acest, mmm, NIMIC! Nici măcar n-am talent scriitoricesc, dar ce contează? Nu toţi suntem Orhani Pamuki iar netul e o familie de orfani pe muchie, sentimentali şi suferinzi, şi toţi avem nevoie de relaţii sudate pe…blog! Las-o dracu’ de bere, hai să socializăm!