După pleiada de invective sintetizate în postarea anterioară, adresate în principal celor care nu se regăsesc, revin în a descrie însemnătatea primei zile de mai, aşa cum se manifestă în spiritul meu de 6 ani încoace.
Întorcându-mă în timp, în 2005, nepăsarea era singura stare ce îmi liniştea firea zbuciumată din ultimele luni. Îmi regăsisem pofta pentru muzica aromată „ninety four flava”, redescoperisem gustul berii pe treptele unei scări de bloc, o ţigară neoplazică la o conversaţie cu prietenii adevăraţi (nu ăia din lista de mesenger) despre noul album vechi al lui Pete Rock (& C.L. Smooth) contrastând cu ultima capodoperă a lui Lil Wayne.
Trăiam o linişte dulce, un ropot de tăcere, înfulecam plăceri ca o hienă avidă după o îndelungată secetă sufletească. Nu mă mai bucurasem de multă vreme de astfel de zile. 1 Mai căpăta alte conotaţii în acel an şi rezonanţele religioase îi atribuia o importanţă colosală, cinstind cea mai puternică sărbătoare de peste an, Paştele.
Nu existau planuri pentru că zădărnicia lor mă dezgusta, şi, privind înapoi, către decepţiile neîmplinirii lor sau a aşteptărilor mult prea ridicate legate de ele şi pierdute pe hârtie, doream ca de data asta să risc prin nepăsare, indiferenţă şi să las totul la voia întâmplării. În seara dinainte nu am luat lumină, nu mi-aduc aminte să fi ieşit pe undeva, să particip la slujba Învierii sau să dovedesc în văzul lumii ipocrite, credinţa pe care o simt doar în conştiinţă. Şi totuşi, a doua zi, un apel telefonic mi-a confirmat starea de binedispunere, la capătul celălalt fiind un bun prieten care îmi deschidea poteca spre câteva halbe de onoare. Patima spumei îmi lăsa apă în gură şi n-am stat mult pe gânduri.
“- Man! Noi ne strângem în Talii!”
Era barul preferat, unul dintre puţinele care mai vindea bere din dozator la halbă de sticlă, pe un preţ de nimic. Atmosferă de sărbătoare, soare, voie bună, glume seci, poante ironice, ocheade către noile cunoştinţe, “Salut! Salut! Ce faci? Bine!”, simple presupuneri că toţi se simt în regulă, degajaţi de cotidianul nefiresc de tern. Exact tiparul pe care mi-l doream. Şi-n constelaţia după-amiezii silenţioase, hazardul prinde forme, nepăsarea pare că se năruie, pacea universală se rupe, se aprinde şi dorinţa se materializează inedit în subconştient. Şi apare EA!
Nu mai ştiu cât de blazat îmi impuneam să fiu în acele momente, dar prezenţa ei nu m-a lăsat indiferent. O dată cu ea aveam să descopăr că uneori viaţa are sens dincolo de nepăsare. O ştiam din vedere, dar nu schimbasem mai mult de 5 cuvinte, şi alea de complezenţă. S-a aşezat la masă zâmbitoare, chiar lângă mine, probabil pentru că îi inspiram mai multă încredere decât ceilalţi, puşi pe şotii şi pe ironii nebănuite. Departe de gânduri ascunse, malefice, am răspuns calm, cu o politeţe necaracteristică, întrebărilor simple, curate, inocente pe care mi le adresa în tentativa de a-mi testa seriozitatea. Recunosc că m-am înfruptat cu dulceaţa sclipirilor din ochii ei mici şi mi-am rumenit fruntea cu obrajii ei ispititori. Parcă mi-era greu să disimulez, să mă prefac mârşav şi mi-am zis că n-am nimic de pierdut dacă intru în jocurile ei copilăreşti, amicale, pe alocuri cenzurate.
Şi totul a culminat cu momentul în care soarele, ca să păstrăm analogiile, şi-a luat rămas bun lăsând loc luminilor oraşului să tragă cortina peste ziua aproape perfectă, înviorând noaptea şi învăluindu-mă într-un sărut suspendat pentru totdeauna în timp, precum un icon intangibil, de nepreţuit, care peste ani urma să devină o referinţă considerabilă. Nu vă imaginaţi bliţuri, confetti, artificii şi petarde, efecte speciale desprinse din filmografia lui Roland Emmerich. A fost natural, cât se poate de normal, şi de atunci am început să respir alt aer, să-mi desenez alte ţinte, să-mi luminez alte scopuri şi să-mi conturez o identitate pe care visam s-o dobândesc. Mi-au plăcut multe la ea, am aflat multe calităţi pe care nu vreau să le expun public într-un exces de patetism.
“Cum vă înţelegeţi?” suna destul de ameninţător, un fel de obişnuinţă molipsitoare, silită, dependentă parcă de un acord între părţi. Când întâlneşti diversitate, acel diferit la care năzuieşti, întrebarea asta e mai mult decât retorică. Iar în răspunsul evaziv „Bine”, se adunau momente unice, cuvinte entuziaste, pasiuni nesaturate de mintea cotropitoare.
Eşti în siguranţă când ai pe cineva lângă tine şi când loialitatea este mai presus de neprevăzutul nefast telenovelistic, şi mereu celebrăm prima noastră zi de Mai, distanţaţi şi distanţi de furnicarea comună şi anestezică a populaţiilor mumificate de exodul către mare, către degradarea generală de pe litoralul patologic, altădată perla Europei răsăritene, către desfrâul dezonorant şi dezumanizat devenit tradiţie.
Suntem abia la început, e primul fel doar, o să-l folosim căci am primit har, nu ne vom irosi în zadar chiar dacă drumul e sinuos şi trăim printre oameni. Te iubesc! Chiar dacă ți-am mai spus că sună modest și naiv. Îmi place să ne desenăm pașii împreună, sperând că ne vom continua calea chiar și dincolo în eternitate. Ne vom aminti mereu acel MAI de poveste care m-a făcut să renasc precum cântecul lui Common Sense, scuturându-mă de praf. 1 Mai este al nostru și îl vom păstra mai presus de inele, conexiuni, dovezi de dragoste. Te sărut, chiar dacă nu mai suntem în spate la prefectură!
Întorcându-mă în timp, în 2005, nepăsarea era singura stare ce îmi liniştea firea zbuciumată din ultimele luni. Îmi regăsisem pofta pentru muzica aromată „ninety four flava”, redescoperisem gustul berii pe treptele unei scări de bloc, o ţigară neoplazică la o conversaţie cu prietenii adevăraţi (nu ăia din lista de mesenger) despre noul album vechi al lui Pete Rock (& C.L. Smooth) contrastând cu ultima capodoperă a lui Lil Wayne.
Trăiam o linişte dulce, un ropot de tăcere, înfulecam plăceri ca o hienă avidă după o îndelungată secetă sufletească. Nu mă mai bucurasem de multă vreme de astfel de zile. 1 Mai căpăta alte conotaţii în acel an şi rezonanţele religioase îi atribuia o importanţă colosală, cinstind cea mai puternică sărbătoare de peste an, Paştele.
Nu existau planuri pentru că zădărnicia lor mă dezgusta, şi, privind înapoi, către decepţiile neîmplinirii lor sau a aşteptărilor mult prea ridicate legate de ele şi pierdute pe hârtie, doream ca de data asta să risc prin nepăsare, indiferenţă şi să las totul la voia întâmplării. În seara dinainte nu am luat lumină, nu mi-aduc aminte să fi ieşit pe undeva, să particip la slujba Învierii sau să dovedesc în văzul lumii ipocrite, credinţa pe care o simt doar în conştiinţă. Şi totuşi, a doua zi, un apel telefonic mi-a confirmat starea de binedispunere, la capătul celălalt fiind un bun prieten care îmi deschidea poteca spre câteva halbe de onoare. Patima spumei îmi lăsa apă în gură şi n-am stat mult pe gânduri.
“- Man! Noi ne strângem în Talii!”
Era barul preferat, unul dintre puţinele care mai vindea bere din dozator la halbă de sticlă, pe un preţ de nimic. Atmosferă de sărbătoare, soare, voie bună, glume seci, poante ironice, ocheade către noile cunoştinţe, “Salut! Salut! Ce faci? Bine!”, simple presupuneri că toţi se simt în regulă, degajaţi de cotidianul nefiresc de tern. Exact tiparul pe care mi-l doream. Şi-n constelaţia după-amiezii silenţioase, hazardul prinde forme, nepăsarea pare că se năruie, pacea universală se rupe, se aprinde şi dorinţa se materializează inedit în subconştient. Şi apare EA!
Nu mai ştiu cât de blazat îmi impuneam să fiu în acele momente, dar prezenţa ei nu m-a lăsat indiferent. O dată cu ea aveam să descopăr că uneori viaţa are sens dincolo de nepăsare. O ştiam din vedere, dar nu schimbasem mai mult de 5 cuvinte, şi alea de complezenţă. S-a aşezat la masă zâmbitoare, chiar lângă mine, probabil pentru că îi inspiram mai multă încredere decât ceilalţi, puşi pe şotii şi pe ironii nebănuite. Departe de gânduri ascunse, malefice, am răspuns calm, cu o politeţe necaracteristică, întrebărilor simple, curate, inocente pe care mi le adresa în tentativa de a-mi testa seriozitatea. Recunosc că m-am înfruptat cu dulceaţa sclipirilor din ochii ei mici şi mi-am rumenit fruntea cu obrajii ei ispititori. Parcă mi-era greu să disimulez, să mă prefac mârşav şi mi-am zis că n-am nimic de pierdut dacă intru în jocurile ei copilăreşti, amicale, pe alocuri cenzurate.
Şi totul a culminat cu momentul în care soarele, ca să păstrăm analogiile, şi-a luat rămas bun lăsând loc luminilor oraşului să tragă cortina peste ziua aproape perfectă, înviorând noaptea şi învăluindu-mă într-un sărut suspendat pentru totdeauna în timp, precum un icon intangibil, de nepreţuit, care peste ani urma să devină o referinţă considerabilă. Nu vă imaginaţi bliţuri, confetti, artificii şi petarde, efecte speciale desprinse din filmografia lui Roland Emmerich. A fost natural, cât se poate de normal, şi de atunci am început să respir alt aer, să-mi desenez alte ţinte, să-mi luminez alte scopuri şi să-mi conturez o identitate pe care visam s-o dobândesc. Mi-au plăcut multe la ea, am aflat multe calităţi pe care nu vreau să le expun public într-un exces de patetism.
“Cum vă înţelegeţi?” suna destul de ameninţător, un fel de obişnuinţă molipsitoare, silită, dependentă parcă de un acord între părţi. Când întâlneşti diversitate, acel diferit la care năzuieşti, întrebarea asta e mai mult decât retorică. Iar în răspunsul evaziv „Bine”, se adunau momente unice, cuvinte entuziaste, pasiuni nesaturate de mintea cotropitoare.
Eşti în siguranţă când ai pe cineva lângă tine şi când loialitatea este mai presus de neprevăzutul nefast telenovelistic, şi mereu celebrăm prima noastră zi de Mai, distanţaţi şi distanţi de furnicarea comună şi anestezică a populaţiilor mumificate de exodul către mare, către degradarea generală de pe litoralul patologic, altădată perla Europei răsăritene, către desfrâul dezonorant şi dezumanizat devenit tradiţie.
Suntem abia la început, e primul fel doar, o să-l folosim căci am primit har, nu ne vom irosi în zadar chiar dacă drumul e sinuos şi trăim printre oameni. Te iubesc! Chiar dacă ți-am mai spus că sună modest și naiv. Îmi place să ne desenăm pașii împreună, sperând că ne vom continua calea chiar și dincolo în eternitate. Ne vom aminti mereu acel MAI de poveste care m-a făcut să renasc precum cântecul lui Common Sense, scuturându-mă de praf. 1 Mai este al nostru și îl vom păstra mai presus de inele, conexiuni, dovezi de dragoste. Te sărut, chiar dacă nu mai suntem în spate la prefectură!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu