Conştiinţa...Îndoielnică

În călătoria mea prin ungherele întunecate ale existenţei, m-am lovit de multe ori de un zid nenorocit numit conştiinţă. Am apucat frumuşel barosul ignoranţei şi am început să sparg zidul, dar el nici chip să cedeze. Şi dă-i şi sparge şi iar dă-i şi nu se sparge! M-am apucat şi de fiare, doar-doar voi reuşi să-l crăp într-o zi. Zidul semeţ n-avea nici o remuşcare şi mă privea dispreţuitor. În fel şi chip am încercat să-i înşel vigilenţa, să-l iau prin surprindere şi să-l dărâm cu buldozerul infamiei, să-l detonez cu trinitrotoluenul deşertăciunii, să-l ard cu focurile pierzaniei. Degeaba! Zidul mai mare creştea, ca Prâslea, iar eu tot mai mic eram în faţa lui. Of şi cât de curios eram să văd ce se află dincolo. Cu greu distingeam printr-o neînsemnată fisură, bogăţiile, extravaganţele, luxul, adrenalina, viaţa la limita insanităţii şi mă retrăgeam indignat în celula frustrării, ca un robot scos din uz de un super-robot, aruncând săgeţi de ură către zidul neîndurător.

Mânat de un puternic sentiment de antipatie şi ostilitate asupra conştiinţei, am vrut să-mi asasinez vecinul de la 3 pentru câteva piese de Lego...dar n-am făcut-o. Boul le-a pierdut după două zile şi l-a desfigurat tatăl, cu blândeţe părintească.

Am vrut să sparg geamul vecinului de la 1 fiindcă îmi tăia mingea de fiecare dată când îi lovea maşina. El era poliţist, tocmai motivul care mi-a dat de gândit. N-avea cum să ştie că maşina nu se parchează în...parcare. Ne îngrădise teritoriul de joacă, iar spiritul de frondă cuprindea masele infantile ale căror buzunare răsunau de bolovani. Dar nu le-am spart...însă fi-sa avea să crească...

Am vrut să pun petarde în toba de eşapament a maşinii vecinului de la parter. Motivul? Niciodată nu era acasă când aceeaşi minge sărea în grădina, proprietate a statului, pe care şi-o însuşise pe nedrept. Şi surpriză! Conştiinţa era oarbă! Şi toba s-a dus dracu’! Păi până când frate!

Am vrut să dau în judecată cerurile pentru ploaia necontenită ce ne ştergea urmele de frunză ale cretei de pe asfalt, în aproape fiecare după-amiază de primăvară-vară. Şi conştiincios invocam divinitatea printr/o ofrandă poetică: „Cărămidă lucitoare/Dă-i doamne să fie soare” Şi au venit schimbările climatice...

Am vrut în nenumărate rânduri să asasinez alt vecin de la 3, pentru ardoarea, caracteristică municipalităţii periferice, prin care dovedea potenţele muzicaliceşti ale “ufărului” ce râgâia necontenite lăutării manelistice şi ţigăneli specifice. Dar conştiinţa m-a oprit de la înfăptuiri necugetate. Însă avortonul sigur a învăţat Insane In The Brain, căci Cypress Hill n-avea conştiinţă. Nici acum n-ar fi o soluţie rea, mai ales că justiţia îşi face datoria silitoare şi devotată şpăgii. Aş mai scăpa lumea de un trepăduş venit de la spălat vase din Spania.

Am vrut să devin un interlop de temut, să racolez puştoaice parazite de pe internet, să le asigur protecţie şi clienţi înstăriţi şi să-mi întregesc colecţia auto cu merţane şi aston martine, să devin noul Escobar printre câteva linii de stupefiante alese şi să mătrăşesc concurenţa neloială. Dar mama s-a opus cu un dos de palmă şi-am ajuns inginer: “Bagă-ţi mă minţile în cap şi pune burta pe carte, nenorocitule!”

“Mami? Da’ fotbalist mă pot face?” Repet: …inginer!

Degeaba mi-am conceput minuţios planurile de organizare a unui grup infracţional interjudeţean. Toţi prietenii mei vroiau să fie capii şi luptele acerbe dintre ei, pe scena dramatică a meselor din pub-uri, sfârşeau în gâlceavă şi senzaţii de vomă. Nu pot să plec la furat în Monte Carlo şi să scot femei la produs în Bologna dacă ăştia se măcelăresc din cauza rezultatelor din Liga I.

După cum observaţi din expuneri, conştiinţa are un rol decizional tranşant în cariera mea de infractor. Deopotrivă, spiritul creştinesc anihilează imboldul, căci poruncile cele zece lucrează psihologic şi nu mă pot abate din a le urma orbeşte. “Că Doamne-Doamne e sus şi ne vede...” mă ameninţa bunică-mea când refuzam politicos mic dejunul burghez din magiun şi ceai. Şi conştiinţa îmi trăgea o scatoalfă după ceafă: „Ia mă şi mănâncă! Lasă mofturile! Că face femeia infarct şi…o ai pe conştiinţă!” Bunica trăieşte şi acum, e binemersi, asta pentru că, spre deliciul greţos al pântecelor, am mâncat magiun cu ceai, mulţumită conştiinţei.

N-oi fi eu vreun Oscar Wilde dar, fără de tăgadă, conştiinţa e lucrul cel mai divin din noi, dacă mi-e permis superlativul pleonastic forţat. E controlul asupra acţiunilor pe care le întreprindem sau pe care instinctual suntem tentaţi să le iniţiem, în detrimentul moralităţii. Aş putea s-o numesc duşmanul mitologic ce-mi ruinează faptele şi iniţiativele corupte în numele binelui de basm popular, un fel de Greuceanu spintecând zmeul buclucaş, unde zmeul e tocmai instinctul…animalic vorbind.

Putem face studii literare filosofice nesfârşite şi reprezentări analitice, exemplificări complexe, poate chiar capabilităţi statistice şi matematice, însă conştiinţa cu greu poate fi definită iar instrumentele şi ghidajele după care acţionează, cu greu pot fi înţelese de sufletul simplu. Unii înţelepţi, iluştri oameni de ştiinţă, relaţionează conştiinţa cu frontierele fizicii cuantice, alţii cu inteligenţa în formă pură, asimilând conştiinţa în tâmpenii structural-fenomenologice pe care ei le numesc teorii. Bullshit! E o forţă nevăzută care te împiedică să iei decizii proaste, neconvenţionale, şi îţi oferă alternativa diplomatică şi corectă a sinelui milostiv mizând pe alegerea potrivită. Nu face lucrul acela necurat căci nu este bine! Cam aşa te plesneşte conştiinţa.

E absolut limpede şi adevărat că se află în strânsă corelaţie cu deprinderile religioase pe care le-am moştenit sau dobândit în timp. Dacă te năşteai hindus, n-aveai conştiinţă şi mâncai bambus la aceeaşi masă cu maimuţele, mişcai din buric pe sistem turbo că doar aveai steaua în frunte, ori după caz punctul veunui marker, şi puteai să zici adio cotletului de vită la grătar. Te spălai din joi în…Gange, cu morţii în decor plutind pe lângă tine şi unde unul se deşerta, altul se înfrupta. C-aşa-i în societatea modernă!

Te năşteai musulman? Vanadizm, hecsdrebizm, nadzionalizm, harem, vribtane (cotletul renegat de mai sus), betrol, rahzboaie ! Constiindza ?? Boate la voi man! La noi e mătchel ji derorizm! Deci nici o urmă de conştiinţă pe alocuri. Şi e de admirat, în contextul în care, pe meleagurile străbune, moghioroş ghezo face apropouri cotropitoare, după ce că il găzduim gratis alături de alţi huni găozari, fără deschidere la mare.

Vrei să ucizi un manelist? Cine te împiedică? Evident conştiinţa! Şi apoi ai “mustrări de conştiinţă” fiindcă nu ţi-ai cumpărat din supermarket setul de cuţite la reducere. Vrei să ucizi un grup de manelişti? Conştiinţa îţi interzice să porneşti războiul…fără ca în prealabil să-ţi fi procurat un Kalashnikov de la ucraineni, sau dacă îţi merge bila, să-ţi fi construit o bombă artizanală ale cărei ingrediente le găseşti cu uşurinţă pe alte bloguri.

Poate te caracterizează sadismul şi ai vrea să ciopârţeşti o babă şi să-i furi pensia de urmaş după ce în faza preliminară ai pângărit-o. Conştiinţa are multe drumuri de străbătut şi multe şanţuri de săpat în creierul tău maladiv. Du-te la muncă uzbecule şi lasă visele de preamărire spirituală! Baba n-are pensie!

Te roade curiozitatea să descoperi ce huidumă se află în spatele liniilor telefonice erotice? Conştiinţa te împiedică să percutezi, nu de alta dar când măta o să vadă factura o să te bată măr...cu cureaua...şi nu mai pupi mâncare caldă. Sau poate vrei să observi unduirile vreunei ponosite de pe casele de toleranţă online dedicate lăbarilor isterici. Conştiinţa te împiedică să adulmeci farmecele curvei, mai ales când cardul ţi-e solicitat din greu şi plânge necontenit când se scurge. Plus că rămâne conţinutul explorerului bine stocat în PC, iar dacă ai neşansa ca prietena ta să fie mai deşteaptă decât tine, ai jupuit-o pe sfânta măciulie. De la palme...netede...

Conştiinţa mă trezeşte în fiecare dimineaţă: „Wake up Gigi, marş la muncă! Nici ziua asta nu e a ta!” Chiar trebuie să-mi reaminteşti asta de luni până vineri? Ora 7? Sunt CONŞTIENT că nu a venit ziua mea...încă...dar simt că o să vină...curând... Când mă voi lepăda de conştiinţă...

Alcoolicu'...Muncii

Dimineaţă…ergh…din nou serviciu, birou plin de praf, neîncăpător pentru stiva de hârtii pline cu analize, cifre, litere şi culori de markere. E o plinătate neobişnuită în jur, în deplină disonanţă cu energia pe care mi-o curm printr-o mişcare necontrolată din picior. Şi e joi, murdară zi de joi, ziua pe care aş scoate-o din săptămână dacă aş fi directorul general al unei companii de furaje.

Mistă Jorj porneşte calculatorul tacticos şi îşi şterge ochelarii strecurând printre dinţi un “salut” neconvingător. Şi deja atmosfera letargică se strică, fiindcă dual coru’ începe să macine, să scuipe, să urle în convulsii neînţelese, ca matematica pentru Marean. E doar un Antonov obosit de rigorile tehnicii de azi, care se prăbuşeşte zilnic pe la orele 15:00.

„Hai bă Jorj, ţi-am zis că nu mai are multe zile scula asta. Du-l dracu’ la IT că mă trezeşte în fiecare dimineaţă. Nici n-apuc să-mi beau cafeaua”, zice doamna Heta, mama adoptivă a tuturor depravaţilor din birou.
Jorj e de o calmitate imperturbabilă vorbindu-şi sec în barbă: “Mdeah, cine vorbea de trezit! Moară stricată şi supraponderală! Cu scula asta am câştigat bătălii şi depăşit cumpene”. Adevărul e undeva la mijloc, căci supersonicul Hetei vine direct de pe frontul din Afghanistan, cu surle, trâmbiţe, alai şi…gălăgie ca la botezul unui puradel pestriţ şi oltean.

Şi uite aşa începe larma. Sună telefonul…Din păcate nu e apelul pe care îl aştept şi interlocutorul meu închide grăbit, speriat că i-aş putea da o replică tăioasă.
Madam Loomy tună şi fulgeră şi strecoară o duzină de blesteme la adresa slugarnicului Dobăr, fascist ambiţios care nu-i urmează sfaturile şi îi deturnează comenzile ca un Muttley antisocial.

“- Ce doamne iartă-mă (zi pe nume că nu te-aude!) v-am zis io, mă fi-r-aţi ai dracului (aşa! vezi că poţi?) dă proşti nemâncaţi! Nu mai pot! Nu să mai poate lucra în condiţiile ăstea! Le făcură zob pă toate, mutanţi satanişti!” Heta îi ţine isonul şi îşi susţine colega metropolitană într-un dialog pur câmpenesc desprins din muncile agricole ale sapei de primăvară din Lucieni-City: ”Făi Loomy, mai taci fă dracului că nu mă pot concentra!”

Nu înţeleg o iotă din bazaconiile lor, însă mai mult ca sigur conversaţia teribilă a dimineţii îl trezeşte din grotă pe masculul dominant constipat Lee, cel care îşi face brutal apariţia în peisaj aruncând o tiradă de bolboroseli specifice aceloraşi munci agricole, însă din culturile orezarilor de prin Asia îndepărtată: “ciun-cia-iang-ţon-ţân-şien-şi-zo-can-cie-ţuoh-hăă!” Omul silabiseşte descumpănit că damele se uită prelung la el, într-o batjocură ieftină şi sănătoasă: „Hehehe! Ia-uite-l şi pe ţâşti-bâşti vine el cu zarva! Potaie gălbejită! Iar a fost la curve şi l-a luat somnu' în bale! Vin' la mama să te stârnească, ejaculator precoce!”

Limbile ceasului din perete aleargă concentric către ora 4 când bate gongul, şi scot fire albe roboţilor de pe scaune, preocupaţi de orice altceva decât de ei înşişi. Îmi e teribil de greu să citesc emoţii pe feţele lor translucide, învăluite în preconcepţii primejdioase formate sistematic în epocile de aur, mimici prejudiciate moral apăsate de greutăţile pe care singuri şi necondiţionat şi le-au făcut.

Pe fruntea căruntă a domnului Ash citesc visul de a-şi vedea copiii realizaţi şi dorinţa, neîmplinită, de a-i avea aproape. Cu un zâmbet tremurând, mi-arată creionul de firmă, Faber Castell, pe care cu mândrie îl ţine între degete. „-Hai domne lasă-mă cu făcăturile matale! Io scriu cu Pensan Ofispen portocaliu si tot nu mă dau rotund!
- Da, dar al meu e de la fi-miu!” şi se apleacă trist asupra foilor. Am înţeles apoi că fi-su’ urma o carieră prin restaurantele din periferiile Madridului, lustruind porţelanurile pline de grăsimi spanioleşti.

Multor feţe le atribui povara ratelor, creditelor prin bănci antipopuliste, pentru nevoi personale, case şi viloase, garsoniere mizere, maşini luxoase aduse de la nemţi sau bulgari, electrocasnice, mobilă, parchet, centrale termice sau vreo apă de toaletă de 1000 de lei pentru viitoarea noră fandosită.

Ziua de salariu e o binecuvântare pentru mulţi. Şi ţine o oră. Oră în care se achită dobânzile, se plătesc facturile demne de un contribuabil docil, se umplu sacoşele pe jumătate în perspectiva umflării maţului până la proxima binecuvântare. E singura zi în care roboţii se deconectează de la cabluri, scap de aparate sau de sforile păpuşarilor de la marginea lumii obtuze, singura zi în care se râde cu poftă când cumătra Bubulina varsă cafeaua peste toate foile cu planuri lunare, stive de cifre şi socoteli, sau domnul Şopârlă se scarpină la socoteală armonizând la piept acordurile unui acordeon fantasmagoric.

Inspiraţia clipei i-a părăsit pe toţi. Vin obosiţi la birouri după nopţile agitate pentru că fata dintr-a 10-a a fugit cu un hăndrălău cocalar sau pentru că menopauza e frustrantă, mai ales după emisiunea lui Capatos. Pleacă extenuaţi de la serviciu, găsindu-şi refugiul în gradele alcoolului industrial de pe la tejghelele înjositoare, sau în scandalul mediatic dintre două ciuperci necrofile aflate în divorţul secolului. Unii sunt microbişti, relatând mai degrabă, vulgaritatea antrenorului şi a invitaţilor emisiunii de după meci, decât meciul în sine. Alţii sunt microbi trataţi genetic cu indiferenţă maladivă faţă de criza economică, mulţumindu-se cu somnul de frumuseţe în compania amantei care îi suge toată agoniseala.

Şi toţi pupă în cur. Nu chiar toţi…însă…majoritatea pupă în cur. Pupă în cur directorul pentru a-şi aduce rubedeniile în firmă, pupă curul şefului direct pentru promovare pe un nivel trufaş, pupă în cur şefuţul să-i dea un calificativ mai gras decât munca pe care o execută, pupă în cur IT-ul să-i dea acces pentru vizualizarea paginilor porno sau pentru instalarea de puzzle-uri cu păsărici deşucheate, pupă în cur aprovizionarea să-i dea un PC performant pe care să ruleze FIFA sau un scaun rulant pe care să îmbătrânească şomând, pupă în cur numele companiei deşi el e un prost, plătit prost şi nimeni nu-i ştie numele.

Realitatea românească e dură pentru omul onest, religios, familist, muncitor, care-şi contabilizează veniturile din mila corporaţiilor, străin de fenomenul interlop al producerii banului. Dezolarea biroului mă influenţează nefast, mă indispune permanent şi îmi atrofiază caracterul. Colectivul nu mă susţine, mâhnirea convenţională generală e morbidă, spasmodică şi îmi taie constant firele de încredere într-o lume ideală. Colegii disimulează, simulează normalitatea printre gratiile groase ale biologiei lor şi urcă Golgota la nesfârşit, căutând mântuirea.

Şi uite aşa mă irosesc zi de zi în gaura de vierme, trăgând pe nas praful nuclear şi câutând cu dispreţ să grăbesc limbile ceasului din perete. Şi nici nu mi-am dat seama când au înflorit copacii…

Socializează...In Extremis

N-o să încep acum vreo campanie de denigrare a celei mai profitabile reţele internaţionale de socializare, dar mă gândesc tot mai serios să iau măsuri radicale, de pildă, să-mi şterg contul! N-o pot numi o formă de protest fiindcă nu-i pasă nimănui dacă se ridică gogu vizitiu’ să dea cu biciu’ în valorile contemporaneităţii şi să ia atitudine prin gesturile astea necugetate și superficiale.

Facebook domină lumea de vreo câţiva ani şi se pare că fenomenul a luat amploare în ultimul an şi în patria urgisită de sorţii nemiloşi, mai ales când haifaivării au descoperit că-şi pot pune pozele cu teracotă şi pe alte www-uri. Eh, nici în sobă n-ar fi o idee rea!

Mi-aduc aminte că acum vreo 4 ani navigam în căutare de rarităţi muzicale pe peer-2-peer-ul meu preferat, soulseek, şi mă conversam cu un slovac plecat la muncă în Nottingham, şi, între câteva licitaţii pe ebay, ăsta mă-ntreabă de profilul meu pe facebook. Eroare în creier, vorba lu’ Phoss! M-a trosnit neîngăduitor în moalele capului, de am rămas inconştient câteva clipe și cu sechele alte clipe după. Nu auzisem până atunci de asemenea barbarie!

Ruşinat ca fata mare cu briciul la bijboacă, mă dezmeticesc, apelez la tovarăşul meu erudit google, dau click-ul vieţii asemeni unui hacker cofeinizat ce sparge Swiss Banku’, şi ca un creştin incurabil, care ştie că lepra îl duce dracului, îmi fac sfânta cruce sperând să nu activez vreun pop-up cu o strâmbă frecându-se de webcam, arătându-mi semifabricate siliconate şi căcător nedefrişat. Hello facebook, yeeeaaaaaaa! Bine-ai venit în groapa mea galactică!

Nimic interesant pe prima pagină. Mă pune să mă înscriu ca la jocurile piramidale şi, vanitos ca Louis Quinze, îmi fac contul rapid şi îi mărturisesc slovacului iscoditor, ghidat de un sarcasm impulsiv: „Fuck yea! Wut tha fuck man ?!? Sure I got an ID, c’moon! Doooh!” Adică, pe româneşte: „Tuţ paracliseru’chizdii mătii de incult, tu mă iei peste ochincă ???”

Şi singurul slovac pe care-l ştiu se ţine de capcane: „But, where’s your pic ?? Don’t you update your profile?” Iar eşti nesimţit! Eu vreau să fim camarazi şi tu vrei să mă deprimi! Iudă rasistă! Ia-uite al dracului pseudoceh că mă prinde mereu ca la popa prostu’! Haide Nixon c-o scoţi tu la capăt!

“Can’t you see it ?? It’s all there man, are you blind or what ?!? I got X amount of friends in there! Maybe it’s something wrong with your PC, dude! I mean, it’s damn strange, my facebook is aight! Check your configuration son! Refresh goddamit!” DA DAAA! Vezi că se poate micule Richie? Cred că slovenski avea câteva X amount of vodka shots pe instalaţie, că şi-a rezumat replica la un sugestiv şi sec „OK”, şi astfel am degajat terenul minat ca Bumbescu toate baloanele prin Sevilla.

Epuizat după repurtarea unei astfel de izbânzi grandioase, mi-am înclinat curiozitatea spre legendarul gigant informatic precum un copil căutând priza cu degetele. Măh şi ce să vezi! Mogulul era de fapt cerşetor, făcându-l invidios şi pe Mark Twain. M-am dus cu sacul la pomul lăudat şi am cules pagini cu piţiponcăreli din alte seminţii. Şi constatând că e clona haifaivului am dat skip până la vremuri mai cuminţi.

Acum vreun an, în urma încercărilor temerare repetate de a-mi repera foştii colegi din liceu pentru întâlnirea deceniului, la sfatul unui semidoct, am hotărât să-mi deschid şi eu cont ce mama dracului, că e modern, da, şi mă îndobitocesc în insensibilitate stând ca nerodul fără rodul prieteniilor virtuale. Şi să vezi minune! Colegii frecau duda comestibilă sau mangalu’ petroşănean după caz…pe facebook, abviăzli. Da’ întâlnirea megaepopeică, sau a lui “peşte încălţat”, tot nu s-a petrecut, deci laitmotivul deschiderii profilului meu n-are acoperire.

Mi-am zis: “Ei, nu-i bai, mai zăbovesc puţin să verific schemele şi tiparele de pe aici doar-doar oi afla ceva care să-mi suscite interesul, şi dacă îmi divulgă identitatea vreun mare cărturar, fac pe niznaiu’ şi nu recunosc nimic, ca Ceauşescu”. “Fugi măh d-aici, ţi-ai făcut tu facebook?”, aşa mă dezintegrau prietenii mei la cataramă, părtaşi la suferinţa universală. Dau să mă scuz: “Aaa…păăăăi...nu e mare lucru...vroiam doar să dau de cineva...care...” – taci drace că îţi place să te uiţi după puştoaice! Acu’ dai de dracu’că eşti însurat! Victimizezi ca pușcăriașu’ când își halește porția de fasole!

Şi interesul meu fu’ suscitat şi surescitat peste măsură, căci debandada era generală! Aoleo tătele câta depravarea! M-au invadat cereri de prietenie de la neamuri neştiute şi rude ne…fumate, prieteni pe care nu i-am văzut nici în viaţa asta nici în aia anterioară, cereri de aplicaţii concurând la disticţia pentru cea mai lipsită de interes activitate, jocuri stupide cu multe clickuri pe steluţe şi alte drăcii, invitaţii la diversitate gen concerte subpământene sau în aer liber, săli de masaj cu podul palmei sau masaj erotic (tot cu podul palmei), evenimente tv de prim plan în vreun pub jegos pentru microbiştii trişti ai vreunei echipe care mereu pierde, țâțe și buci de minore apretate facial în slobozenia unui onanist sifilitic, târfe botuliste, copaci și uscături prin lanurile ridicolului la volanul unui dric personalizat cu inițialele bambucei, întrebări originale şi notabile cum ar fi: “Ce culoare au chiloţeii lui Monica?” unde Monica e un travestit cleptoman bântuind arahidele de la Moshu. “Dar şoseţelele?”

Etcetera! Enuff iz enuff! Gramatica nu se ia în ecuație.

Îţi trebuie creativitate şi mult timp liber să dezvolţi aşa ceva, dar mai ales să te preocupe aşa ceva!

Vrei să afli ce s-a întâmplat aseară în club pentru că n-ai putut ajunge din cauza labei de seară? Nici o pierdere! S-a creat un album foto cu aşa ceva şi s-a pus linkul pe peretele unuia dintre prietenii tăi inventaţi.

Dezmăţ, piţi, alcool ieftin, mult fum îmbibat cu şpreiuri Hugo Boss la 3 euro, sau 3 bucăţi la doi euro, şosete nespălate (ale travestitului probabil) şi subsuori virgine, muşchi lucraţi şi uleiaţi cu eritropoetină şi aminoacizi, doi beţivi luându-se în braţe, trei beţivi luându-se în braţe, 3 piţi singurele şi ude în genunchi, două beţive luându-se în braţe şi pupându-se, un beţiv cu o beţivă la separeu, un beţiv, o beţivă şi prietenul beţivei...mort de gelozie şi mort de beat umflându-i ochiul beţivei târfe, gardieni cu pulane umflând beţivii...Highlife! Toate aduse de facebook!

Vrei să afli noua piesă a lui Cânectă? Surpriză! Ţi-a dedicat-o pe perete prietena prietenului tău!

Vrei să te documentezi despre educaţia prăzii tale viitoare? Ai buton de INFO băăăăii redusule! Istoricul e prezentat detaliat de la vlădică până la ketamină. “Elly Elyzuka ţi-a trimis un pupik! Roby Mondialu’ îţi pune o floricică în păr! Elly Ellyzuka îţi mulţumeşte printr-o invitaţie la o cafea fără zaţ! Roby Mondialu’ acceptă invitaţia trimiţându-ţi un beeeemve decapotat şi un peeeleee decalotat! Cory Sexxi Sexx vrea şi ea peeeleeu’ decalotat! Elly Ellyzuka o scoate din listă pe Cory Sexxi Sexx şi îi dă ignore şi pe mess, ştoarfa dracului nesătulă! Diva Dienutza îi dă accept lui Roby Mondialu’ şi Elly Ellyzuka beleşte măciuca…măciuca lui Sebby69 Valabilul, confratele bulevardier al lui...cine credeţi...Mondialu’ mânca’!” Și o cârcă de incompetenți dau Like!

Ei, vedeţi cât suspans? Acţiune şi soap-opera, evident fără săpun, aventură în zona crepusculară a hipotalamusului umbrit de nemernicia inimii nevoiaşe care îşi cere drepturile, şi asta nu e tot, căci după câteva minute aflăm că: “Pysÿ Sorynyka is in a relationship with Roby Mondialu’” Dar ce s-a întâmplat cu Diva Dienutza? Aflăm postat la Top Veşti că eroina noastră şi-a tăiat venele şi a postat poza pe perete (cu venele curgânde în sânge) ca să vadă chiparoasa, cine îi este aproape. Mulţi la ora aia nu erau online aşa că proasta a muncit în zadar să-şi editeze poza în paint. Și și-a luat o țeapă cât guvernul că nici dracu' ruginit în iad n-a zgândărat-o la ugere.

Nu știu cât de concis am descris stările emoționale și pasiunile care se aprind în lumea virtuală, eșecurile sau succesele ce descind din limitele umanității, dorințele și neputințele ce caracterizează utilizatorii nesatisfăcuți cerebral, cert este că facebook reprezintă un instrument de informare și cunoaștere arhiutilizat, o modalitate consecventă și perseverentă de definire a inutilității, timpul alocat acestuia paralizează scopul societății fericite și încătușează conexiunile inter-umane. Nu se mai poate spune nimic verde în față! Totul e online și în văzul tuturor!

Nu este un rău necesar, e un rău contagios, grotesc, transmisibil din generație în generație, lipsit de identitate, dar care își găsește rădăcinile în cultura noastră. Am întâlnit și înțelepți în călătoria mea pe facebook, oameni inteligenți, oameni de cultură, artiști care își irosesc talentul participând fără discernământ parcă, la penibilul spectacol oferit de această rețea. E “addictive” știm asta, e o formă de promovare fără plată, deci gratuită, o formă de expresie și reprezentare pentru miile și miile de forme incolore, inodore, insipide. Și câți dintre noi nu se trezesc verificând facebook-ul?

Bănuiesc că în forma primordială se dorea a fi elevat dar flagelul a cuprins și teracotiștii, parașutele tencuite și pline de smecleu blițându-se în oglinda băii cu telefonul, cocalarii gelați și coafați cu placa împrăștiind valuta pe paietele tricotate, sărăciile țărănești ifosizate până la muci, malacii tatuați de prin suburbiile bolânde manelizate și alte, multe alte specimene pe care mi-e scârbă să le mai enumăr.

Folosesc facebook...și nu sunt mândru de asta...

Mi-am promis că n-o să-i mai acord multe șanse și îmi voi respecta cuvântul dat. Cât de curând. Mărginiți-vă în tainele bunului simț și dați-vă o șansă! Viața reală e afară!

Și ca să nu uit, în încheiere vă las adresa slovacului meu descreierat și o reverență onestă pentru că v-ați pierdut timpul citindu-mi nimicul: Paulina Raniakova. Ups! Asta-i nevastă-sa (ssst!), dar ce mai contează pentru un colecționar de prieteni imaginari? Las’ că-i bună acolo, facem norma, întregim miile de prieteni să dovedim cât de celebri și remarcați suntem pe net! Hai PA! Ne vedem la o bere! Ce dracu’!

7 fără 10...A.M.

Şi nu ştiu cum se face, dar cel puţin o noapte pe săptămână dormim în casa socrilor, netulburaţi că cineva ne-ar putea surprinde în timp ce...facem cartofi prăjiţi şi salată bulgărească.

Asta după ce în prealabil tata socru mă îmbie la o răchie, care tot în camera noastră zace ascunsă, iar mama soacră îmi explică tainele credincioase ale religiei şi lucrarea diavolului care ne face să ne îndoim de cele cuviincioase. O aprob conştiincios făcându-mi semnul crucii şi trec mai departe către membrii casei şi către problemele lor arzătoare.

Ioana mi-arată ultima creaţie postimpresionistă şi descopăr noul Van Gogh în arta ei seducătoare. Ca un adevărat cunoscător sunt fascinat de contraste, lumini şi umbre, o sărut pe frunte şi îi confirm că va deveni o faimoasă artistă recunoscută naţional şi internaţional. Acum ce vă închipuiţi, că o să-i spun adevărul ?? Că o să-i distrug visele ?? Nu sunt călău!

Trecând peste zâmbetul ei copilăresc ce reflectă încrederea puternică pe care i-am suflat-o în ceafă, continui cu următorul personagiu. Alexa. Şi mă confrunt cu problemele existenţiale adolescentine, cu expectativa deciziilor pro şi anti subiecţi emasculaţi au ba, cu iniţiative înăbuşite despre autocapacitări, convingeri optimiste, regresii sentimentale marcate de deznodăminte fatale, tendinţele galopante ale junimii neliniştite, modă, muzici noi, distracţii percutante prin locaţii controversate, examene ticăloşite care dezmembrează verticalitatea plăcerilor disco-dănţuibile şi iubiri amorsate la priveliştile şugubeţe plăsmuite intenţionat de Ion Somărhaldăr, ca să dea pe spate toate gagicile omenirii.

Iar je, marele expert psiho-pedagog, cărturar pedant şi promotor al valorilor raţionale kantiene dar în acelaşi timp un erudit romantic hoinărind prin poetica eminesciană, vine cu poveţe extirpate din propriile lui experienţe care se dovedesc a fi expirate şi lipsite de impact asupra condiţiei ei superioare. Constat stupefiat că sunt total depăşit şi schimb placa dezbaterii direcţionând interesul către spatele meu ce-i imploră palmele să-l trateze mânios: „Masaaaaaaaj!”

Mă mulţumesc şi cu picioarele, tratamentul fiind garantat la cele...ăăă...câteva chile...pheeew! (Şi NU! Nu eşti grasă, dar îmi place să te tachinez! Sic!). Dar pentru ca taberele să fie împăcate, terapia se continuă prin procesul laborios şi dureros al eradicării punctelor albe şi negre de pe umeri, braţe, spate, iar printre glumiţele scheletice despre pliculeţe şi alte detalii compromiţătoare, mai scapără câte un „auuuuuuuuu” nevinovat spre bucuria diabolică a Alexei.

Mă retrag în cuib cu nevastă-mea şi...facem cartofi prăjiţi şi salată bulgărească după cum v-am sesizat mai sus. Aşadar totul e paradisiac, atmosfera perfectă pe care orice orfan o visează înainte de a-şi cunoaşte părinţii pastilaţi ce l-au părăsit în wc-ul gării.

Asta până ce dimineaţa pătrunde ca un tăvălug în creierii mei, nu din cauza luminii, ci a dobitocului care a proiectat strada şi a dobitocului care a trântit semaforul fix lângă porţile socrilor şi a dobitocului responsabil cu regulile de circulaţie pe drumurile publice! Am omis să precizez poziţia camerei... în care se desfăşoară activităţile culinare. Paralelă cu strada...şi la doi metri de ea!

Şi cum oraşul meu industrial e atât de animat, şi semaforul se animă! Cele două benzi se aglomerează, un idiot se încadrează greşit, idiotul din spate îl atenţionează decent cu un claxon, idiotul din faţă răspunde cu avariile, idiotul din spate măreşte frecvenţa şi intensitatea avertizărilor sonore, idiotul din faţă claxonează şi el să nu fie mai prejos, idiotul din spate scoate capul pe geam adresând elogii la adresa mamei idiotului din faţă: “mânca-mi-ar măta p*la!”, idiotul din faţă ripostează calm: “ba măta-i curvă băh coiţe”, idiotul din spate coboară din golf 4 cu bâta de oină şi război la gură ca un hingher rrom tachinând-o cu plasa pe madam Brigitte şi…se face VERDE! Nişte IDIOŢI!

Mai am o jumătate de oră, las’ că mai trag de somn o ţâră. Da’ unde căcatul e aţâţat, şi dracu îşi bagă coada!

Nu trec nici 5 minute când, după pleiada de dobitoci şi idioţi, hopa iese şi gândacul din bitum. Ăsta-i ghebos şi cosmetizat ca ăla din Colorado, numa’ că habar n-are de unde-şi trage muşuroiul. Ţăranul gândac stă ţeapăn în seria 3 metalizat, cu numere de Doiciland, cotul pe geam, ochelari din plastic obligatoriu negru, tricou Harmani negru şi-ăla, ghiul checked, trage dintr-o pipă vogue şi …îl ascultă pe salam, unchiu’ speretualităţîi robâneşti şî ţâgăndeşti, trăiţar famelia şî crăiţarîi! Romalesu’ dă şî dân bostan dă zâci că ie un căţăl hânfomătat şî să agită la mbanea ca vaca la montă când bou’ vrea s-o cumătrească, haoles! Mai pocnăşte şî dîn deşte că aşa ie mondern, să ştie, mecma mecma!

Şi curg paraii din boxele gândacului mai ceva ca la Superbingo, fără număr şi alte lipsuri! Fără îndoială că somnul a rămas tributar cantităţii de odihnă din sistemul meu anatomic, doar că asemenea spectacol nu putea fi ratat.

Privind scena de pe prispă şi îmbărbătat de tupeul pe care pietroiul din grădiniţă mi-l oferea gratuit, m-am apucat să-mi segmentez sacadat braţele şi pieptul în mod egal, aplecându-mă treptat de sol şi imitând onomatopeic inepţia salamului: “dalilaaa laa haa cica lica laaa!” O sprânceană ridicată contribuia exemplar la definirea momentului artistic şi vecina senilă de vizavi se desfăta gustându-mi prestaţia uluitoare invidiată până şi de cadânele care se îndreptau spre liceu: “Mamaieee, ţi-e rău ??”, încearcă putregaiul să mă distonocalmeze.

Gândacu’ perplex trece din stare în stare: roşu de furie, galben pustiu de prost, negru de la natură, încât nu-şi regăseşte ritmul, şi virtual sucombat, îşi pierde luciditatea şi apasă dezumanizat pe minusul de volum al playerului.

Băh şi m-apucă râsul isterico-preistoric scăpat din hamurile torturii şi urletele protopaleolitice de-l făceau şi pe homo erectus să-şi sape groapa de veci. Şi mai scot la aer şi caninii sfâşietori, că ţâganu’ bolibăşât pendalează cataraga cu atâta patimă de lasă urme adânci pe asfaltu’ statului, bălăcărind prin fumu’ tractorului un mănunchi de sudălmi aromatice pe care cu greu le pot reproduce. Citez: “-Raţai dreacu dă nebuni! Ho băăăăh! Cocalalureeee! Jea la Caza Zoarelui mo dilimaneee dele la polă ! Iote mo ţoranii vine lea oraj şî face mijtouri aicijea! Has mo pele, ciumidele mo car...darar dumniezău...ja kere ca te mardo...huuooo!” Ceea ce trebuia demonstrat!

Şi într-un final apoteotic scăpai de afurisenia conaţionalului filantrop în vocabular, învăţând o lecţie de viaţă dis-de-dimineaţă. Cine se bălăngăne pe salam, trebuie cazat în căminul de nefamilişti ori complexul de servicii comunitare. Aş adăuga eu OSPICIUL, pe lista neagră a centrelor de ajutorare a persoanelor cu dizabilităţi mintale.

Nu ezitaţi să vă tunaţi playlistul cu alde unicate autohtone de mezeluri, antreuri, saleuri minune ori aurite, guţe fleşcăite din latrine şi alţi puradei căcăcioşi neînţărcaţi cu scutec în puţici, simboluri pentru domnişoarele frigide, chiar dacă riscul de a întâlni un nebun în prispa casei la ora 7 fără 10 antemeridian, e destul de mare. S-ar putea ca nebunul s-o ia razna complet şi să vă spargă parbrizul sau...capul, deşi, în ambele cazuri, pierderile suferite n-ar fi atât de mari.

Încurcate sunt căile Domnului şi mare e grădina ta Hristoase! Pace vouă osândiţilor!

La Radio...În surdină!

Cineva îmi spunea: “Eu unul prefer muzica de radio pentru că îmi aduce aminte mai uşor de o anumită perioadă şi zic: bă, când era la modă piesa aia, eu făceam asta…” Desigur. Fiecare e liber să se identifice cu ce muzică doreşte, doar că a-ţi stabili referinţe în muzica de radio mi se pare o dovadă de patetism. Nu pentru că ar fi rău să asculţi radio, ci pentru că radiourile nu ştiu să-şi respecte auditoriul.

Şi acel cineva a fost contracarat chiar de minunata lui iubită care, surânzând mulţumită, a dat dreptate argumentelor mele în defavoarea celor ale logodnicului ei viitor soţ. Nu vă imaginaţi că am închipuit filosofii şi dezbătut axiome, algoritmi, tabele pentru a defini muzicalitatea de pe undele din eter, ci am rezumat discuţia la un singur cuvânt cu-adevărat definitoriu: “Căc*t!”

De obicei accept diverse păreri chiar dacă nu sunt de acord cu multe dintre ele, însă când vine vorba despre muzică, situaţia se schimbă şi mă transform într-un necruţător Pol-Pot măturând cu interlocutorii mei, prieteni ori ba şi trimiţându-i în lagărele obscurităţii sau, după caz, în…p*zda mamelor lor. So stay out of my way if you don’t do it my way!

Şi chiar dacă e degradant să faci astfel de asocieri ateiste, gagiul şi-a recunoscut impotenţa şi putreziciunea culturii sale muzicale, precaritatea reperelor alese pentru acest schimb de opinii şi a conchis simbolic veridicitatea emblematică a cuvântului meu de mai sus, trăgând apa nervos într-un acces de antipatie faţă de coordonatele eronate. FAIL!

Nevastă-mea rânjea sarcastic, fericită pentru triumful meu categoric: “Ya don’t mess wit ma bwoy loozas! Hihihi!” Şi ne-am împăcat la un pahar de whisky cu gheaţă subliniind că Deejay Ţ nu-i de fapt DJ ci animator, că sexi Raluka o lălăie apocaliptic, că nenea P îşi lustruieşte talentul pe sintetizator, că trupa Heaven e un căcat de proporţii biblice, că “mesio” Sonny e un pachet de muşchi într-o ţară flămândă, iar efemurile astea dubioase precum “vaib” sau “pupic” reprezintă cu succes piaţa şi pieţarii. Şi evident câştigă duelul cu mintea tânărului contemporan. Există şi cluburi de jazz…

Omul ia ce i se oferă pentru că e prea obosit să-şi descopere singur gusturi. Împrumută nestingherit din cutumele şi manifestările altuia, de obicei un membru al anturajului şi încearcă să-şi dezvolte un stil care se dovedeşte a aparţine tuturor. N-are repere pentru că nu i se oferă nimic diferit. Iar când i se oferă, respinge brutal noul pentru că nu face parte din trend şi ar scădea dramatic în ochii anturajului.

Anturajul marchează vădit coordonatele lui în spaţiu şi timp. “Bă, ai auzit noua piesă a lui C ficiărin P? E supertare!” Şi chiar dacă nu i se pare revoluţionară, admite tacit că piesa e „supertare”. Şi când clubeţii şi divele se crăcesc pe cub, concluzia mulţimii e confirmată şi zvonul trece mai departe într-un post pe facebook: “Aici puteţi asculta noua piesă a lui C ficiărin P: www.youtube.com/C_ficiărin_P.html. E supertare fraţilor, daţi un Like, plz \:D/ <:-P”. Se cheamă evoluţie, nu?

Şi cinismul merge până la paroxism! Se dau “massuri”, se face lobby pe TV, pentru că, deh! În clip apar măciuci la ţâţanul gol şi siliconat, rujate de la Margareta Astor, cu bikinei luaţi de pe site-urile care împânzesc reţeaua naţională, toace cât Roma, unghii cât Gangele, bucile măsluite de photoshop, frecându-se de toată recuzita, muzichia are ritm, acelaşi ritm, se bagă o parte de fruityloops cu priză la public, se pune un instrument în cadru să dea impresia că totul e pe bune, vreun pulifrici îşi arată peptanul îndopat de anabolizante şi tre’ să fie musai în maieu, şi uite-aşa topul se dă peste cap, radiourile o iau razna, şi mai toţi puţoii “so called DJs” îşi ard CD-uri cu piesa lui C ficiărin P şi mixează frenetic prin discotecile insalubre mondene, de fiţe, orăşeneşti sau rurale. Cool!

Bine, mulţi dintre voi cunoaşteţi toate astea şi expunerea mea nu-şi mai află rostul. Muzica bună are multe semnificaţii şi e normal că subiectivismul primează. Şi împărţirea societăţii în diverse entităţi muzicale, rocări, trensări, densări, repări, etc., întregeşte animozităţile dintre specimene. Şi astfel dobândim educaţia muzicală, pe care tindem s-o exprimăm la fiecare întâlnire cu prietenii.

Nu vreau să mă refer la estetica muzicii pe care o ascult sau la calitatea ei. Nici nu pretind că e un reper de luat în seamă, însă din fericire, are personalitate. Se ascultă şi în prezent, se asculta şi acum 20 de ani, se va asculta şi peste alţi 20. E o muzică vie, ceea ce puţine radiouri reuşesc să promoveze în această infuzie de talente sărăcăcioase.

Radioul e o sursă de informaţie în scop educativ. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Dar muzica difuzată e infectă, un jeg de care nu ne putem curăţa şi care ne acaparează tot mai decadent. Devine tot mai greu să te lepezi de acordurile stringente strigătoare la sfinţi. Nu ai scăpare, fie că faci cumpărături în supermarket, fie că eşti în autobuz, taxi, maşina unui prieten, piscină, sala de forţă, sala de mese, pieţe publice, talcioc, la un restaurant de fiţe sau într-o bombă ecologică, cafenea cu patron sinucigaş sau consignaţie cu materiale pornografice, mall sau mol, serviciu sau combinaţie într-un motel predispus la scarlatină, spital în carantină sau sanatoriu, azil sau orfelinat…pur şi simplu radioul e martor al degradării contribuind activ la ea. Şi nu pot uita Paştele 2009, pe care l-am sărbătorit alături de nebunii tineri şi frumoşi, într-un garaj prăfuit, pe muzica de…radio!

Felicitări radiourilor adevărate şi în special acelui radio care ne-a binedispus cu frecvenţele de excepţie! Dar pe-atunci nu prinsese avânt maneaua-dance de astăzi, suculentă, purulentă şi bolnavă, masturbând limba engleză şi ejaculând forme lirice novatoare: “Come back and set me free / Now from infinity / Love is a mistery / Distance is killing me” . Nici febra tifoidă, nici cancerul limfatic nu te omoară, zdreanţă puturoasă! Şi nici distanţa până la infinitul tău simplist! Că te doare-n aluniţă de trăirile trepăduşilor din jurul tău şi de unităţile singuratice ale cognoscibilităţii universului tău banal ! Hai beşi în infern că ne scârbeşti! Vomă!

Bineînţeles că rima mea preferată e fire/higher, într-o ordine aleatorie. De obicei cântăreţu’ te duce higher, iar inima lui arde ca fire. Probabil de dorul neîmpărtăşit al subiectului, destinatarul fiind depăşit de predicatele triviale. Pasional nu?

Mai e una “supertare”: “I want to get beside you, uuuh get inside you”, vers maximal accentuat pe deplin de vocea cangrenată a artistei anonime: “ai oana ghit bisaidiaaaaaa, ai oana ghit insaidiaaaaaaa!” Deci se înţelege dorinţa excesivă dusă până la paranoia! Şi-n “aaaaa”-urile astea subliminale, descifrăm simbioza divei furunculare cu metadona purtătorului ilicit de penis.

Ce-aş putea spune mai mult…teatru radiofonic…circ acustic…Temistocle Popa răsucindu-se în mormântul textelor de altădată şi…Radio!

Început de...Aprilie

E luni. Luni înseamnă început şi orice început e obositor. N-aş lua-o de la început şi văd că încep să mă pierd în repetitivitatea cuvântului, deci PUNCT.

E Aprilie. Aprilie jalnic, ca să citez un poet al străzii şi mă fericesc că zodia asta nu-mi caracterizează firea.

“-Cum vorbeşti tu mă aşa?” ar spune soacră-mea despre luna în care lumina e mai pătrunzătoare decât în orice alt moment al anului şi ţinându-mi o cuvântare despre puterea credinţei pe care mi-aş putea-o cizela prin diverse pelerinaje pe la biserica popii Tî sau Mî sau… NU.

D-apăi până una alta mă cuminec sec prin birturile pitoreşti de pe centru, zis vechi, şi-mi spăl păcatele la maslul de vineri seara trecând pe sub masă şi rămânând acolo uitat de griji şi alte teorii conspiraţioniste.

Asta până la momentul psihologic în care nevastă-mea îmi aruncă o privire cruntă scrâşnind din dantură şi scuipând necruţător vorbe grele la adresa mea:

“-Înzdrăveneşte-te precupeţule! Ţi s-au înecat bărcile-n mocirlă? Lasă balamucul că te faci de ocară şi mi-e ruşine că te-am scos în lume!” Văleu câta hepu’, ca la „ali-ali iese ursu’ din bârlog” (if ya know wut I mean), că tocmai când mă pregăteam de revolta împotriva sistemului alcoolist, mi-am şi luat una bucată directă-n ficat ca Moşu de la Gatti, Dumnezeu să-l pieptene.

Slavă cerului că Alynah nu-i răzbunătoare că altfel nu ştiu pe unde mai scoteam cămeşa. Şi m-acceptă duios la chieptu’ ei sărutându-mă galeş pe frunte: „Treci-ncoa’ puşlama ordinară şi lasă uzbecănia” Ce uşurare!!! Sau cum ar spune Sir John Jacob trăgând cu ochiul la vecina meseană: „Ce relief!” Paradis în desfătare şi...două palme care şi-ating şi ţinta şi scopul mai ales dacă ţinta are scopuri nevrednice! Slap One! Slap Two! “-Chill dawg! Ai preş curat la uşă!”, îmi şopteşte ironic vocea din străfundurile conştiinţei.

Şi ca să demonstrez că totul e o înscenare primitivă a alter-ego-ului, pornesc asaltul meschin asupra pârdalnicei fluşturatice, strivind-o în trivialităţi despre activităţi reproductive şi neproductive şi… mă străduiesc să-i cad în dizgraţii şi…reuşesc! Punct ochit, punct lovit, diseară dorm în pat! Br-Br-Brrreaaah!

“-Ei vezi? Iubirea de nevastă e un zid, care nu se înspăimântă de o piţi android” şi mă felicit fercheş că am restabilit relaţiile cordiale dintre ambasadele noastre.

Dar ca să nu scap subiectul din vederi, mărturisesc că îmi place natura seacă de tabloid a divei blenoragice scăpate de sub supravegherea tatălui bahic, condiţia ei morală costelivă şi aplicele de tencuială progresiv-stridentă ce înflăcărează beciul posesorului unui barbarian motor works. Nu sunt misogin, îmi plac doar femeile frumoase. Însă asta va face obiectul unui articol viitor.

“No, ce dracu’ băh! Uite şi tu câta bunăciunea-i drojdia asta!” mi-ar spune un bun amic tumefiat de stăpânul Jack. “Hâc! Şi pun rămăşag că nu-i materialistă” Ăsta DA misoginism!

“Mulţi gărgăuni ai avut în cap când te-nsuraşi gogule! Colcăie coclaul de bipede neostoite şi tu te joci Assassin’s Creed!”. Păcătosul are şi el adevărul lui incontestabil şi rece ca gelul de duş pentru un experimentat pietrar prin glodul de Teţcoiu. Sublimul lui incoerent izvorăşte din apatia primăvăratică şi deşănţată pe care, fără s-o recunoască, o trăieşte nemilos. E groaznic să fii singur în Aprilie...Caută-ţi jumătatea în decenţă, altfel vei sfârşi un ignorant îmbălsămat în veşnice valori compromiţătoare.