La Radio...În surdină!

Cineva îmi spunea: “Eu unul prefer muzica de radio pentru că îmi aduce aminte mai uşor de o anumită perioadă şi zic: bă, când era la modă piesa aia, eu făceam asta…” Desigur. Fiecare e liber să se identifice cu ce muzică doreşte, doar că a-ţi stabili referinţe în muzica de radio mi se pare o dovadă de patetism. Nu pentru că ar fi rău să asculţi radio, ci pentru că radiourile nu ştiu să-şi respecte auditoriul.

Şi acel cineva a fost contracarat chiar de minunata lui iubită care, surânzând mulţumită, a dat dreptate argumentelor mele în defavoarea celor ale logodnicului ei viitor soţ. Nu vă imaginaţi că am închipuit filosofii şi dezbătut axiome, algoritmi, tabele pentru a defini muzicalitatea de pe undele din eter, ci am rezumat discuţia la un singur cuvânt cu-adevărat definitoriu: “Căc*t!”

De obicei accept diverse păreri chiar dacă nu sunt de acord cu multe dintre ele, însă când vine vorba despre muzică, situaţia se schimbă şi mă transform într-un necruţător Pol-Pot măturând cu interlocutorii mei, prieteni ori ba şi trimiţându-i în lagărele obscurităţii sau, după caz, în…p*zda mamelor lor. So stay out of my way if you don’t do it my way!

Şi chiar dacă e degradant să faci astfel de asocieri ateiste, gagiul şi-a recunoscut impotenţa şi putreziciunea culturii sale muzicale, precaritatea reperelor alese pentru acest schimb de opinii şi a conchis simbolic veridicitatea emblematică a cuvântului meu de mai sus, trăgând apa nervos într-un acces de antipatie faţă de coordonatele eronate. FAIL!

Nevastă-mea rânjea sarcastic, fericită pentru triumful meu categoric: “Ya don’t mess wit ma bwoy loozas! Hihihi!” Şi ne-am împăcat la un pahar de whisky cu gheaţă subliniind că Deejay Ţ nu-i de fapt DJ ci animator, că sexi Raluka o lălăie apocaliptic, că nenea P îşi lustruieşte talentul pe sintetizator, că trupa Heaven e un căcat de proporţii biblice, că “mesio” Sonny e un pachet de muşchi într-o ţară flămândă, iar efemurile astea dubioase precum “vaib” sau “pupic” reprezintă cu succes piaţa şi pieţarii. Şi evident câştigă duelul cu mintea tânărului contemporan. Există şi cluburi de jazz…

Omul ia ce i se oferă pentru că e prea obosit să-şi descopere singur gusturi. Împrumută nestingherit din cutumele şi manifestările altuia, de obicei un membru al anturajului şi încearcă să-şi dezvolte un stil care se dovedeşte a aparţine tuturor. N-are repere pentru că nu i se oferă nimic diferit. Iar când i se oferă, respinge brutal noul pentru că nu face parte din trend şi ar scădea dramatic în ochii anturajului.

Anturajul marchează vădit coordonatele lui în spaţiu şi timp. “Bă, ai auzit noua piesă a lui C ficiărin P? E supertare!” Şi chiar dacă nu i se pare revoluţionară, admite tacit că piesa e „supertare”. Şi când clubeţii şi divele se crăcesc pe cub, concluzia mulţimii e confirmată şi zvonul trece mai departe într-un post pe facebook: “Aici puteţi asculta noua piesă a lui C ficiărin P: www.youtube.com/C_ficiărin_P.html. E supertare fraţilor, daţi un Like, plz \:D/ <:-P”. Se cheamă evoluţie, nu?

Şi cinismul merge până la paroxism! Se dau “massuri”, se face lobby pe TV, pentru că, deh! În clip apar măciuci la ţâţanul gol şi siliconat, rujate de la Margareta Astor, cu bikinei luaţi de pe site-urile care împânzesc reţeaua naţională, toace cât Roma, unghii cât Gangele, bucile măsluite de photoshop, frecându-se de toată recuzita, muzichia are ritm, acelaşi ritm, se bagă o parte de fruityloops cu priză la public, se pune un instrument în cadru să dea impresia că totul e pe bune, vreun pulifrici îşi arată peptanul îndopat de anabolizante şi tre’ să fie musai în maieu, şi uite-aşa topul se dă peste cap, radiourile o iau razna, şi mai toţi puţoii “so called DJs” îşi ard CD-uri cu piesa lui C ficiărin P şi mixează frenetic prin discotecile insalubre mondene, de fiţe, orăşeneşti sau rurale. Cool!

Bine, mulţi dintre voi cunoaşteţi toate astea şi expunerea mea nu-şi mai află rostul. Muzica bună are multe semnificaţii şi e normal că subiectivismul primează. Şi împărţirea societăţii în diverse entităţi muzicale, rocări, trensări, densări, repări, etc., întregeşte animozităţile dintre specimene. Şi astfel dobândim educaţia muzicală, pe care tindem s-o exprimăm la fiecare întâlnire cu prietenii.

Nu vreau să mă refer la estetica muzicii pe care o ascult sau la calitatea ei. Nici nu pretind că e un reper de luat în seamă, însă din fericire, are personalitate. Se ascultă şi în prezent, se asculta şi acum 20 de ani, se va asculta şi peste alţi 20. E o muzică vie, ceea ce puţine radiouri reuşesc să promoveze în această infuzie de talente sărăcăcioase.

Radioul e o sursă de informaţie în scop educativ. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Dar muzica difuzată e infectă, un jeg de care nu ne putem curăţa şi care ne acaparează tot mai decadent. Devine tot mai greu să te lepezi de acordurile stringente strigătoare la sfinţi. Nu ai scăpare, fie că faci cumpărături în supermarket, fie că eşti în autobuz, taxi, maşina unui prieten, piscină, sala de forţă, sala de mese, pieţe publice, talcioc, la un restaurant de fiţe sau într-o bombă ecologică, cafenea cu patron sinucigaş sau consignaţie cu materiale pornografice, mall sau mol, serviciu sau combinaţie într-un motel predispus la scarlatină, spital în carantină sau sanatoriu, azil sau orfelinat…pur şi simplu radioul e martor al degradării contribuind activ la ea. Şi nu pot uita Paştele 2009, pe care l-am sărbătorit alături de nebunii tineri şi frumoşi, într-un garaj prăfuit, pe muzica de…radio!

Felicitări radiourilor adevărate şi în special acelui radio care ne-a binedispus cu frecvenţele de excepţie! Dar pe-atunci nu prinsese avânt maneaua-dance de astăzi, suculentă, purulentă şi bolnavă, masturbând limba engleză şi ejaculând forme lirice novatoare: “Come back and set me free / Now from infinity / Love is a mistery / Distance is killing me” . Nici febra tifoidă, nici cancerul limfatic nu te omoară, zdreanţă puturoasă! Şi nici distanţa până la infinitul tău simplist! Că te doare-n aluniţă de trăirile trepăduşilor din jurul tău şi de unităţile singuratice ale cognoscibilităţii universului tău banal ! Hai beşi în infern că ne scârbeşti! Vomă!

Bineînţeles că rima mea preferată e fire/higher, într-o ordine aleatorie. De obicei cântăreţu’ te duce higher, iar inima lui arde ca fire. Probabil de dorul neîmpărtăşit al subiectului, destinatarul fiind depăşit de predicatele triviale. Pasional nu?

Mai e una “supertare”: “I want to get beside you, uuuh get inside you”, vers maximal accentuat pe deplin de vocea cangrenată a artistei anonime: “ai oana ghit bisaidiaaaaaa, ai oana ghit insaidiaaaaaaa!” Deci se înţelege dorinţa excesivă dusă până la paranoia! Şi-n “aaaaa”-urile astea subliminale, descifrăm simbioza divei furunculare cu metadona purtătorului ilicit de penis.

Ce-aş putea spune mai mult…teatru radiofonic…circ acustic…Temistocle Popa răsucindu-se în mormântul textelor de altădată şi…Radio!