Mișcare...cu blitz!

       

         România are nevoie de mişcare. Mişcare politică ce vizează bunăstarea şi rotunjirea avuţiilor politicienilor, de regulă baroni locali, mişcare socială, pentru deturnarea fondurilor şi bogăţiilor politicienilor curaţi, mişcare economică, pentru clădirea altor bogăţii de către micii întreprinzători cu statut discutabil, care râvnesc la distincţia de baron şi care după o pătrundere în forţă pe făgaşul politic, devin senatorii, deputaţii şi în genere, conducătorii de astăzi. România are nevoie de mişcare culturală, pentru a mai degresa puţin mizerabila doctrină orientală, care avansează în mentalitatea românului ca malaria în carnea somalezilor. Hihi, care carne ?!? O mişcare frecvent proliferată în ambiantul societăţii de dedesubt, o reprezintă mişcarea hip-hop, care stagnează vădit, fără a furniza repere de luat în seamă, din păcate...  

   

            Mă voi referi strict la mişcare în sensul ei cel mai cunoscut. Acela de a înlocui starea ordinară de repaus cu o acţiune bine închegată, lăsând în derivă imobilitatea nevrednică.

Printre îndeletnicirile mele sedentare, se numără pasional privitul meciurilor de fotbal şi al documentarelor de interes intelectual, în plin proces de cutare a cerebelului obosit, manevrarea cu îndemânare a tastaturii necurate în explorarea lumilor imaginare din joacele fără sfârşit şi multe alte obiceiuri destrăbălate care nu fac cinste conceptului de familie activă. Mişcarea propriu-zisă, ca să dăm un imbold conceptului de mai devreme, se face după cină în condiţii optime asigurării libertăţii de exprimare.

              Dar, pe lângă mişcarea caracteristică umanităţii mental sănătoase, se ia în consideraţie şi mişcarea în spirit sportiv, cea care ne oferă o perspectivă amplă  ideii de relaxare, chiar dacă implicăm şi  efortul ca parte intergantă în această totalitate.

În ceea ce mă priveşte, ca şi practicant, sportul se leagă de fotbal, şi uneori de sala de forţă, nu în interes de stabilire a unor performanţe nemaiîntâlnite, ci, după cum am spus, în interes de relaxare a minţii obosite de cifre. Fotbalul este practicat la un nivel submediocru, laitmotivul întâlnirilor săptămânale reprezentându-l berea de după. Şi cu burta cum rămâne?

            Unul dintre locurile pitoreşti, definitorii pentru oraşul ce zace în necunoaştere, fuzionând cu praful stradal şi simplitatea prostimii, este, indubitabil, sala de forţă, fitness sau cum vreţi s-o intitulaţi. Mi se pare locul cel mai colorat, mai extravagant al peisajului urban. Este locul unde nobilimea îşi arată clasa, ridică standardele, locul unde poţi să afli toate noutăţile de la centru spre periferii, indiferent că se cheamă bârfă sau laudă, un loc încărcat literalmente de energie, poezie rudimentară manifestată prin epitete laice, într-o perfectă simbioză argotică şi evocatoare cu opulenţa defăimătoare a subiecţilor.

             

              De fiecare dată particip la o expoziţie de tatuaje, care de care mai sugestive. Muşchii arată mult mai bine în coloratura stridentă a vreunei zodii chinezeşti sărac desenate, înconjurată de vreun dragon semeţ ce scuipă flăcări. E şi normal! Kitschul e reprezentativ pentru maimuţă. Şi când îl întreb ce reprezintă, ironic bineînţeles (doar că maimuţoiul nu se prinde), îmi spune mândru o poveste scornită despre cultura chinezească, yin şi yang şi alte aberaţii orientale, care evident că nu-mi stârnesc interesele.

             Băieţii bagă tare! Piept, braţe, umeri, picioare, anabolizante, eritropoetină, creatină, gigant pro mass, aminoacizi, vitamine, steroizi, nămol, maioneză, noroi, sub autoritatea tutelară a testosteronului.
             Şi toţi vandamii îşi fac upgradeurile din bidoanele burduşite cu substanţe detectabile de laboratoarele antidoping. Prin comparaţie, îmi trag puterile dintr-un snickers şi foarte rar, dintr-un milkshake cu banane. Asta acasă, nu la locul cu pricina.
             După ce îndoaie halterele şi se umflă în penaj, băjeţii de oraş se postează fără menajamente şi lipsiţi de orice nuanţă a modestiei, fix în faţa fiecărei oglinzi pe care o întâlnesc pe pereţii sălii. Dumnezeule cu toţi sfinţii tăi, să vezi câtă cantitate de admiraţie, cât dozaj inconştient de frumuseţe în corpul caramelizat cu Jumbo Mass, şi în mintea efemeră contractată în minim de neuroni. Spectaculos şi funest!

             Şi replici de genul: „Bă ce făcut sunt! Mă bat cu douăzeci o dată! Dă-te dreacu că îi bat pă toţi! Sunt bun! Şi frumos! Ce pu!@ mea!” aud din încheieturile oglinzilor căzute în derizoriu, parcă ruşinate de  obligaţia de a reflecta imaginile experimentelor genetice eşuate lamentabil.

                Mai sunt şi specii supraalimentate care lucrează intens pectoralii, bicepşii, spetele, deşi burta dă năvală falduri-falduri, din tricoul asudat, ţipând inestetic şi isteric spre posesorul vinovat de excesul de carbohidraţi. Tot ăştia fac şi pe instructorii: “Co@ie, ce tragi bă acolo? Piept? Vezi bă că bagi umeri şi tricepşi, dă-te dreacu dă agarici! Veniţi în pu!@ mea să vă faceţi mari şi habar n-aveţi să trageţi!”  

 

             Unii dintre ei îţi oferă lecţii gratuite: „Ţine spatili drept, pieptu’ în faţă aşa, du ganterli la unghi aşa, să să îndoaie drept, da? şi lasă ganterli pă piept acuma! Şi bagă până frige muşchiu’!” Şi te apuci ca nerodul să le urmezi sfaturile înţelepte şi să te antrenezi conform cu indicaţiile savante, şi culmea, în şedinţa imediat următoare, vine un decan al corectitudinii execuţiei şi îţi dă în cap cu toate informaţiile pe care le ştiai despre poziţia corectă a corpului în timpul exerciţiilor: „Du-te bă acasă că tragi degeaba! Trebe’ să tragi aşa bă! Nu aşa! AŞA! Să moară cipilan dacă mai trag cu toţi papagalii ăştia!”  

           Comedia moravurilor continuă exagerat, într-un foileton nostim şi suficient de real încât să provoace dezgust! Condiţia morală precară şi perpetuă nu lasă nici o remuşcare subiecţilor, ideatic străvezii. Dacă aş fi judecătorul vieţii, n-aş graţia pe nimeni.

            Unul dintre evenimentele obscene la care am asistat placid, o să vi-l povestesc în cele ce urmează. În timpul exerciţiilor de întreţinere corporală, în jurul meu sesizez prezenţele a doi fârtaţi, fraţi de legământ sangvin, produse memorabile ale culturii dâmboviţene (nu ştiu care mal). Unul dintre ei, tipul malacului hămesit, pompând injecţii cu HGH, respirând nadrolon, flegmând testosteron, gata să ucidă orice jivină din arealul apropiat. Celălalt, pajul pipernicit, cu buze vinete de la atâta pupat în cur, cearcăne de la mămăligă şi ţigări, stresat de neputinţă şi dornic de performanţă cu minim de efort. O “arătare de om”, cum bine se exprima companionul meu. Şi paralimpicii ăştia băgau gantere mai-mai să le rupă. Malacul lucra la piept cu gantere de 40 kg fiecare şi sufla ca madam Katrina prin New Orleans. Bicisnicul băga cu 12 kg, plus jumate, şi se smucea ca Roxelana în strânsoarea Solimanului. Gâfâia al dracului mai credibil decât Andreşanca la târgul erotic.

            La un moment dat nefavorabil, malacul se îndreaptă spre stativ şi cară la băncuţa de lucru, ganterele de 50 kg. Mi-a fulgerat prin cap o întrebare relativă la capacităţile lui mintale, mai ales că lua “o greutate” cu ambele mâini. Deh, poate o mai avea alte două mâini necurate ascunse, altfel nu-mi imaginam cum ar putea să le ridice. Şi viteazul martalog ridică o ganteră deasupra capului, nătărăul cu semi-pareză abia reuşeşte să-l ajute s-o urce deasupra capului şi pe cealaltă, stă cu ele suspendate preţ de câteva secunde, le lasă încet spre 90⁰, moment în care ologul scoate aparatul foto şi-l trage pe Shrek în poză, de zici că-i sosia lui Bob Sapp. După care, istovit de atâta efort, le scapă din mâini şi răsuflă uşurat că a dat bine la poza de profil. Ţărane, te-ai căcat pe tine!

             “Ia dă bă să văd! Cum a ieşit? A ieşit bine? Să vede scrisu’? Dacă n-a ieşit bine te bat dă te caci pă tine toată noaptea!”, se confesează malacul. Ăla mic şi negru era conştient că Ogre îl face parchet laminat dacă nu iese bine geometria musculaturii şi mai ales inscripţia de pe gantere, aşa că l-a fotopozat cu repetiţie. Şi Zang Iff râse satisfăcut, citindu-i-se printre carii erecţia neuronului: „Hai bă că e bine dă-te-n pu!@ mea d-aci! Să vezi ce moare ăia când le arăt poza. Şi proasta aia, tot o fÿt io. Să nu mai mânce ei căcat! Hîhî! Le-am zis că pot, da’ ei nu m-a crezut! Acu’ ce mai zice? Mai zice ceva? Mânca-mi-ar pu!@!”

           Ce filosofie să scot eu din asta? Pu!@ mea! Ca să mă exprim erudit! Cum bine zicea un scenarist hollywoodian, the world is not enough. Da’ până acolo, trebuie să convieţuim, că dacă nu ne pricopsim cu o porţie de meltenism, nu ne integrăm în urbanism. Aş avea o întrebare pentru infirm: De ce îţi trebuie aerul meu, când tu respiri căcat? Mi-e greu să cred că va găsi răspunsul, când desupra gâtului se înalţă epic haznaua stămoşească pe post de tărtăcuţă. Îmi lamentez singur nepriceperea în a-i acorda  prea multă atenţie în acest articol modest. Dar el reprezintă fidel, clasica frescă a societăţii senile în care vrem să ne integrăm, în afara celor câţiva metri pătraţi de beton care ne încătuşează în propriile lumi perfecte...

     

Hip-Hopping!

          

           Fu o ţâră de timp de când n-am mai mânuit penelul meşteşugit al literelor din spatele tastaturii, şi pe această cale, trebuie să-mi cer scuze, mie, fiindcă oricum nu citeşte nimeni pălăvrăgeala mea. Aşa că scuză-mă alter ego, pentru nesăbuinţa de care am dat dovadă!

           Bon! În acest răstimp m-am ocupat de căutări. Ce fel de căutări? Muzicale! Ca să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele în domeniu, mai ales pentru conversaţiile şarmante susţinute cu prieteni simpatici şi antipatici.

           Şi în comunitatea asta predominat ţigănească, manifestată viral în subconştient, iacătă am încercat să-mi lărgesc orizonturile catalogate drept restrânse, şi să-mi definesc noi viziuni, fără a-mi maltrata preferinţele. Mă declar un ascultător docil de hip-hop, ajuns la o maturitate respectabilă în ale beat-ului gusturi. Şi ca un Monsieur Chef (nu ridicolii protevişti), degust singuratic tainele culinare împărtăşite în difuzoare de trubaduri-bucătari dasefxieni, brand-nubieni şi alţi rodnici virtuoşi cu bun simţ.

            Şi cu astea fiind zise, m-am hotărât să încerc şi ceva indigen, lucrat în patria mea scumpă şi dragă, simţindu-mă câteodată ofensat de pumnii celor care şi-i bat în piept susţinând evident „mişcarea” românească. Mă, şi ultragiul ăsta merge atât de departe încât m-am hotărât să descarc albume şi să le ascult cap-coadă, mizând pe revoluţia intelectuală ce va prinde aripi de foc în creierul meu obosit. Prin comparaţie cu acum vreo 8-10 ani, poate şi mai bine, ani care mi-au deschis un apetit neştiut pentru microfon, în prezent internetul musteşte de artişti care se promovează utilizând instrumentele cele mai la îndemână: youtube, myspace, facebook, forumuri, bloguri, etc. Ţi-ai tras o piesă, hop cu ea pe ţeavă, share la prietenaşi, share la negri mititei şi duşmănoşi, share la doamna profesoară şi la toţi dracii autentici din lista de mesenger: „Brand new hit cu MC Ibric, ascultaţi şi daţi mai departe!” Căcatul e acelaşi şi pute nestingherit. In definitiv, ăsta-i un lucru bun într-o ţară patronată de Chis Efem şi salam.

             Youtube-ul este cu adevărat PLIN de rep românesc, artizanii rimelor domină criza şi suscită interesul necunoscătorilor stresaţi la birou, într-o fabrică de fiare, aka EU. Voi descrie şi partea egocentristă peste câteva rânduri. Dacă încerc să analizez esenţele din care sunt plămădite aceste bunătăţi spirituale, nu sunt departe de Obregia, aşa că voi trece în revistă, cât se poate de obiectiv, ingredientele de bază ale compoturilor de note muzicale.

          În primul rând, genul ăsta muzical este clar definit de un ritm al tobelor care pică în cascade, în combinaţii tumultoase, vindecând timpanele bolnave de atâta sămânţă orientală. Tobele trebuie să inspire forţă, autenticitate şi să formeze un tandem perfect pentru un ritm perfect. E greu de stabilit compatibilitatea lor, însă inspiraţia derivă tocmai din diversitatea lor cotropitoare.

          Basul, în combinaţie cu toba mare, va dori să iasă în evidenţă fără prea mult efort; îi place să fie jucăuş şi cât mai natural, pentru că el dă aroma perfectă compoziţiei. Aluatul fiind deja preparat, se adaugă crema ce oferă identitate produsului şi conferă o anumită melodicitate, un sample (o bucată clasică sau nu, împrumutată din alte muzici, sau nu), câteva note de saxofon sau pian, chitară, vioară, acordeon, ţambal, luate împreună sau nu, depinde de gradul de panicare al meşterului. Armonia tuturor elementelor nu poate fi pusă la îndoială, altfel se taie ca maioneza sau ca mutulică după o serie de prizări nefericite, lângă Doamna Andreşan, of course!

               Chestiunea în cauză este că, testând piaţa online, parcă aud aceleaşi repere la nesfârşit. E acelaşi sample chinuit de chitară, pian, vioară (aş fi preferat acordeon), aceleaşi note monotone, monocorde, monosilabice. Pur şi grav de simplu, MEDIOCRU. Sunt mulţi tineri nefericiţi care deplâng iubiri pierdute, şi subit învie într-înşii flacăra sentimentală a poeziei. Nefericit, citez:

            ”Am nevoie doar de tine, de toată fiinţa ta/Şi de cheia inimii în care m-aş scufunda/Ştiu c-o voi găsi, voi pleca pe acest drum/Am luptat pentru ce-am vrut şi aşa va fi şi-acum/E pentru iubirea noastră, nu iubirea altcuiva/Nu ştiu ce băiat vreodată ţi-ar face aşa ceva/Tot ce scriu este din suflet sincer îţi spun asta simt/Te cunosc de scurtă vreme însă tot ce scriu nu mint/Şi de ce să mint când pot face ceva pentru tine/Să îţi demonstrez că vreau să te ţin doar pentru mine/Ştiu că nu-i uşor mami, vom trece prin toate/Orice greu de care dăm o să îl dăm la o parte”  

            HOLY FUCKIN SHIT DUDE! THAT SHIT IS THE SHIT, THE FUCKIN SHIT!   Vreţi şi refrenul? FUCK NO! Aş aduce niţel piper în poezia asta frenetică şi aş continua respectiva poveste, doar că protagoniştii nu-mi par lucizi şi mi-e teamă să nu-mi irosesc talentul pe care ei mi-l induc ca o tensiune electromotoare. Am insistat asupra creaţiei de mai sus, pentru că reprezintă expresia ideală a repului anost de care vorbeam, oglinda poetului atât de comun, pe care îl găsesc în zeci, sute, poate mii de alte compoziţii fără condiment, lipsite de rădăcini terapeutice.

                Uite o mostră de Don Juan: ”Îmi aduc aminte prima zi, te-am văzut, te-am plăcut, esenţa a rămas/Tu ai plecat mai departe eu n-am făcut nici un pas”. Refrenul e concludent: “Esenţe de iubire din suflet pentru tine/Îţi dăruiesc inima, tu râzi de mine/Oare e bine sau nu, faci bine/Zi de zi eu plâng după tine...după tine”. Esenţa de iubire la care se referă prozaicul ucenic al lui Mazăre, este iraţional definită de smecleul paloşului la purtător, afectat de praful contondent ce îi retează personalitatea. M-am încăpăţânat să dau o logică mizeriei. Fireşte că m-am lăsat păgubaş. Rimele previzibile au dat verdictul crunt: Toţi se visează poeţi. Finalul apoteotic îl găseşte plângând, iar pe ea la menaj în Italia sau la produs în Irlanda. Cât despre esenţă, Long Live The KING VEX: ”S-a dus pulii de suflet în sloboz...”

             Continuăm inepţiile amoroase cu: “Nu uita iubita meaaaa, tot ce ne-am promis/Împreună orice vârf uşor va fi atins/Ne-am împins unul pe altul în tărâmul dragostei/Alergând ca doi copii prin mireasma florilor de tei/Şi vrei nu vrei, uităm de tot şi de toate/Când te iau în braţe simt că nimic nu ne desparte/Îmi şopteşti la ureche: te iubesc atât de mult/Iar eu rămân fără cuvinte, tot mai tare te strâng/Te sărut profund, iar natura ne priveşte/Ne înveseleşte, noi sentimente dăruieşte/Zâmbeşte cu noi, iar soarele ne încălzeşte/Te iubeşte pe tine, ne iubeşte pe noi/Aceste clipe minunate mă aduc lângă tine/Chiar dacă acum lipseşti, tu tot eşti lângă mine...”   HOLY CRAP SON! Gagiul ăsta, cu un flow precar şi o dicţie pe măsură, stabileşte o serie de promisiuni pe care dacă presupusa lui iubită le va încălca, ori se sinucide, ori se consolează în periplul labei. Trăieşte un paradox, transpus clişeic ca efect vizual împrumutat de la mediapro(st)-scris pictures. Gagică-sa ori îl sărută profund (bine ales cuvântul ăsta), ori el are trăirea asta, fiindcă pe parcursul strofei aflu că ea e departe. Bineînţeles că zugrăveşte pastelat peisajul idilic mizând stilistic pe tărâm, flori de tei, natură, soare and all that shit. Multe se petrec în mintea lui.
           Eu mă întreb în dese rânduri: Ăştia chiar nu realizează cât de penibili sunt? Nu zău! Isteria asta cu piese de dragoste e dusă la extrem. Okay, ardem şi piese romantice, dar daţi-le fraţilor aromă, substanţă! Nu contest problemele evidente de formă, dar fondul, conţinutul, e un holocaust!

              E un trend virotic să se impregneze pieselor un aer mormântal de pian fad, simfonic, din lipsă de originalitate, melodios până la lacrimi, trist ca Messi, beatul are acelaşi tempo, basul abia dacă îl percep. Băi da’ pianul ăla e dus la paroxism! Pian, pian, pian! Vioară tristă, pian trist, totul trebuie să fie trist, să-ţi inducă starea de depresie! Trist! Pian!

             De multe ori am senzaţia că trăiesc un deja-vu, ascultând toate aceste exemple mecanice, mecanisme exemplare. Folosesc aceeaşi semantică, aceeaşi familie lexicală şi versurile devin un automatism, lipsite de esenţa invocată de pionierul de mai sus. Talmeş-balmeş de contrabandă!    

              Un falnic precursor al pedagogiei ortodoxe ne informează: „Fără pizde sataniste nu ne cheamă trinitas/Că ăştia după trei piese au demisionat”. Vorba colegului meu rebel: ”WHAAAAT THE FUUUUCK MAAAAAAN?”

                Unii copiază nume de artişti de pe afară, gen A Plus (cu siguranţă n-are habar de omologul lui din state,  mult mai puţin cunoscut), alţii copiază linii melodice sperând să atingă culmile succesului. Am auzit un track ce suna aproape la fel cu New York-ul lui Jay-Z cu tanti Alicia. Una e sampling-ul, alta e copia. Am auzit o piesă intitulată „Contraste Nefaste”, în care a doua strofă părea a fi recitată de Uzzi de la celebra BUG Mafia, deşi numele urcat pe tube era cu totul altul. Şi câte şi mai câte şi mai multe alte sute şi mii de exemple. Fiţi mă originali ce dracu’!    

               Una clasică despre schimbare: „E prea uşor, e prea uşor ca să-ţi revii/E prea uşor, e prea uşor să te menţii/Aici bagi 24/7-n fiecare zi/Şi la final tot eşti plin de datorii/Ye, d-aia tu tre’ să te menţii/Ai amici, fraţi, surori ce iubesc şi orice-ar fi/Tre’ să rămâi drept frăţioare/ Tre’ să nu uiţi de unde ai plecat frăţioare/Tu eşti puterea la propria schimbare/Nu-i lăsa pe alţii să ţi-o calce în picioare/…/Unde-i respectul, ăsta-i defectul/Ciordeala şi minciuna au înlocuit corectul…” Comentarii? Parcă il aud pe Gigel ăsta adresându-mi nişte spumante savuroase: “Eşti un hater bă, nu înţelegi nimic, du-te dreacului de cocalar!”

              Nu sunt hater, aduc doar în lumină realitatea societăţii româneşti în mijlocul erei informatice. “Tu eşti puterea la propria schimbare”- mesaj încurajator, plin de conotaţii lingvistice. Cu ăştia se mândreşte repul românesc? Spre stupoarea mea, comentariile nu atrag oprobriul: “Bravo bă, o piesă specială, succes în continoare!” E strict comentariul unui fan. Personal, cu mici scăpări, preţuiesc gramatica limbii native. Mai e o panoramă destul de curioasă. Pentru el “e prea uşor” şi totuşi “la final” e “plin de datorii”. Când nu iese rima, nu iese şi pace!

            Spicuiesc din nesiguranţa unei trupe care nu prea ştie unde îi este locul şi nici unde se îndreaptă: „Încerc să rezist greu prin terenul minat/I-am pus capac, s-a stins şi a plecat/Cu ohii roşii ameninţat de orice căcat/Când tu eşti rege neînfricat, eu rămân soldat/Şi cu greu mă zbat de mult am fost atenţionat/ C-o să zbor din propria casă cu şifonier şi pat/Şi rămân practic static în acelaşi cerc de hiene/Pe toţi îi doare-n pulă cum că aş avea probleme/.../Mă uit în oglindă nu-nţeleg ce se întâmplă/Dar dacă mă deranjezi o să-ţi dau o stângă/Lupt încă în hiphap şi-am capu’ tare ca o stâncă...”  HELL MAMA! Dacă voi înţelegeţi ceva, vă rog respectuos să mă dezgheţaţi şi pe mine. „Capu’ tare ca o stâncă” este antologică asta-i indubitabil!

               Strofa imediat următoare mă bulversează: “Mă simt singur, lăsat în urmă că n-o ard în turmă/Şi nu port pantaloni strâmţi în această lună/Nu îmi plac tricourile roz sau dungate/Îmi plac hanoracele largi din păcateeeee/Ah, şepcile sunt baza când ai greşit fraza/Şi ţi-ai luat singurel în pula mea toată plasa/Noi îţi distrugem casa cu basul demonic/Atât de mult am încercat să nu mai fiu alcoolic/Acum o ard pe fum, e mai bine, ficatul ţine cu mine/Şi-apar ca un străin în faţa ta de mâine/O arzi pe combinaţii proaste alergi pe străzi ca un câine/Eşti evitat de toţi, se scurge vlaga din tine/Ai vrea s-o arzi pe acelaşi track cu mine/Dar din păcate poate o să plec de lângă tine/Cu toate astea rămân amintirile/Nopţile pierdute fumate şi chiar zilele/Las’ să treacă pe la mine băiatul cu kilele/Să îmi fac un cui cât mine să-i fumez toate gramele…”

              DOAMNE DUMNEZEULE ATOTPUTERNIC, MĂRITĂ ŞI CINSTITĂ E GRĂDINA TA! Literalmente mă cac pe mine de râs! Dar e de plâns! În această lună nu poartă pantaloni strâmţi. Luna viitoare poartă tanga şi după vreo câteva luni îşi trage costumul lui Peter Pan. Revine la noile tendinţe vestimentare şi ne informează, cu o anume doză de sarcasm pe care el n-o sesizează, că nu-i plac tricourile roz sau dungate. Dar de alea mov în degrade ce zici jupâne? Din păcate preferă hanoracele largi, dar din fericire nu şi le permite. Faza cu şapca fiind baza, fraza şi cu plasa, e inestetic de ambiguă. Nu cer explicaţii. Diminutivul singurel, alăturat mult prea direct pulii, spune multe despre frustrările inculpatului. De-a lungul strofei sesizez instinctele piromanice intens propovăduite, frecvenţa verbului „a arde”, cu variaţiile lui, panicând gândurile liniştite. Referitor la cui, permite-mi o completare maestre: “Să-mi fac un cui cât mine de prost…”. Forgive me God for I have sinned…    

            Din tainele egocentricului paranoizat:

„Fac şou, toc-şou din nou revin cu flou/...reprezint strada pe platou/Mă prezint singur fără brigadă/Ca o pizdă care sare-n aer gata să te facă/.../Ştii şi tu că am nevoie de un psihiatru/Psihologul nu e bun, fac un teatru/../Dau în cap peste cap tripat, intersectat/Îmi fac loc singur printre emcii de căcat/.../Mă condamni de ce sunt, de ce fac, de ce trag/E alarmant ştii şi tu că nu am de gând să tac/Fac tot ce fac cum fac, trag că tre’ să trag/Intenţionez adecvat să pun o bombă la stat/Bine echilibrat îmi iau poziţie şi-ncep să trag/Cu rime de bine, ţine-te bine, ştii că te fac!”  JIE! Ascultând finalul am avut impresia că sunt în spatele unei console perpelind mutrele nemţălăilor în Sniper Elite.  Şi în interiorul eroului nostru se războiesc interesele caracterologice: Iniţial, sare-n aer ca o pizdă (tenebroasă imagine ce-i drept), apoi se integrează perfect în categoria maeştrilor de ceremonii de căcat. Omu’ măcar e sincer. Te fac, bag, trag, te trag, iar te fac reprezintă acţiunile din panoplia gangsterului de canal, crescut pe duşumele, fumând micşunele, inventând belele. 

            Continuăm elucubraţiile la scară inimaginabilă cu: „Apoi un pic am mai crescut, prima dragoste a apărut/ Primul sărut, prima despărţire, dar toate astea ŢINE de trecut” Noi, repării ăştia, care ne umflăm că suntem mari poeţi, călăuze culturale, ar trebui să preţuim limba română şi să-i urmăm instrucţiunile de utilizare.

             Încă una săltăreaţă de la un românaş stabilit pe la vecinii noştri spanioli.  Asta e musai, obligatoriu şi neapărat s-o ascultaţi, că altminteri nu-i savuraţi aroma: http://www.youtube.com/watch?v=GcAXstr7MEQ&feature=g-upl.    Mă-duc-să-mă-îm-puşc-cu-mi-cro-fo-nul-de-gât!

             Pop quiz: Cine dansează cu pozele vechi?

             Un alt creştin, care nu poate să tacă, ne desenează în relief imaginea cartierului lui: “Puştani drogaţi şi fetiţe-nsărcinate care/La 14 ani au gustat deja din moarte...”  Deci, fetiţele însărcinate la 14 ani, deja şi-au luat doza mortală de peleu. Posibil ca în anumite secte, organul genital al masculului să fie un voodoo aducător de nenorociri. Alte comentarii sunt de prisos.

              Aş putea continua la infinit, pentru că internetul îmi furnizează constant materiale, cu o viteză apropiată de cea a particulei minune de la CERN. Rata de transfer a inepţiilor e în vizibilă creştere, prin comparaţie cu anii romantici, când doar Paraziţii ne arătau căile adevărului în hitul „Înjur”. Poeţii ăştia de ocazie îţi terorizează intelectul şi redefinesc esteticul. Pentru că, spre multele păcate lăsate în urmă de aceste tentative, numărul celor care apreciază asta este extrem de ridicat.

             Hip-hopul este la îndemâna oricui. Oricine este liber să încerce asta, vezi Temişan prin ΄99 dacă mi-aduc aminte bine. Mai decadent este când un repăr se converteşte la alte pasiuni muzicale tulburătoare, cu efecte scontate în portofel. Vorba aia: „Banu’ să iese”. La urma urmei, orice este permis, şi cine aruncă primul cu pietre, să-i cadă mâna! Sau cum era?? E destul de facil să încropeşti un beat în Fruity Loops sau în Reason, le aranjezi frumuşel în Vegas, Sound Forge sau alte softuri, tai o bucată delicată din Django Reinhardt şi hopa instrumentalul. Alţii chiar sunt profesionişti. Fie şi atât de simplu, unii tot se gândesc să-l complice nefiresc.

                  Ca un fervent ascultător de hip-hop încă de la vârste juvenile, pe când mulţi dintre cei de pe ţeava youtube-ului nu erau proiectaţi, mi-am dorit să fac şi eu treaba asta. Chiar nu ştiu de ce. Găsesc cauza în prea multe ore din zi, ascultând puţinele casete pe care le aveam la îndemână prin ‘92, ‘93, ’94, pe acelaşi dublu-radiocasetofon Mekosonic, cumpărat pe blat de mama de la comuniştii cooperatişti.
                 Bă şi se încurca banda şi desfăceam caseta s-o dreg, şi se bulise fix când Heavy D îmi dădea definiţia cafelei negre: http://www.youtube.com/watch?v=-WfQN_M1pQc. Şi învăţând toate textele, că de!, după mii de ascultări tot le înveţi, chiar dacă nu cunoşti o boabă engleză, săream pe masă, cu un recipient de Farmec 16, sau lăptişor Doina pe post de microfon, în pantalonii de stofă ai bătrânului şi cu fâşul de două ori mai mare decât mine. Hellyeah! Eram emcee! Şi ce mai reprezentaţii dădeam pe Real Hip-Hop, O, Doamne! 

                   Mai târziu am găsit şi oameni, am făcut şi câteva piese de divertisment, şi cum anii îţi schiţează alte direcţii, îţi trasează alte priorităţi, am şi renunţat la scurta şi nefasta mea carieră de MC. Hip-Hopul nu e mort, deşi acum câţiva ani, un mare artist afirma contrariul. Eu zic că abia e la început. Slavă tehnologiei, am descoperit comori la care nici cu gândul nu gândeam. Şi câte altele or mai putrezi în zăcămintele colecţionarilor din state. Muzica este în continuă evoluţie, schimbare, chiar dacă nu aduce cu sine şi progresul. Unii se întorc la rădăcini, back to the basics, alţii îmbină vechiul cu diverse stiluri, noul cu tradiţionalul, textele se îmbunătăţesc, devin tot mai sarcastice, metaforice, jocurile de cuvinte primează şi luminează minţile ascultătorilor serioşi. Cu mici excepţii. Despre repul românesc numai de bine! Aştept materiale cu potenţial de a deveni clasice. Materiale care să mă facă să dau din cap ca în prima tinereţe, albume sincere, care să nu înşele hip-hopul. Ne auzim!             

Weekend...de "fitze"

Weekend baby! Party time pentru unii, couch-potato time pentru alţii, timpul de făcut mâncare soţului şi puradeilor, de spălat rufe murdare, de călcat rufe curate, de dat cu aspiratorul şi de blestemat destinul, pentru nevestele nefericite. Pentru mine weekendul e odihnă, linişte, fifa, somn din belşug, şi din când în când agitaţie după miezul nopţii.

Weekendul ăsta m-am clubărit într-un local exotic cu rezonanţe filosofice chinezeşti, sălaşul mondenităţilor de pe malul Ialomiţei. Deghizat într-un yin şi yang neconvingător, clubul de fiţe te întâmpină spectaculos cu un bass impetuos şi câteva ideograme înrămate pe pereţi, care încearcă să îţi transmită spiritul asiatic, sentimentul că te afli într-o selectă companie plină de încărcătură confucianistă. Pe dracu! Kitschul e la măsa acasă şi îşi cheamă copiii cu o hotărâre de nestăvilit.

O namilă te întâmpină la intrare, atent să nu porţi vreun Uzi ca incompetentu’ şi să mazileşti clubeţii dănţuitori. 15 lei masculii, femelele golaşe au liber la intrare, doar doar o mai creşte rata natalităţii. Nici vorbă! Toate şi-au luat pilula de a doua zi şi mai sunt şi cauciucate pe dinăuntru. Iar clubeţii fac cypheru’ deznădejdii şi dansează figurant în cercul lor închis, închistaţi de limitările lor patetice. Iar vor sta pe labă cu gândul fugar către bunăciunile ce se perindă în preajma lor, deplângând soarta implacabilă şi impotentă. Vorba bunicului: “Nepoate, fuţi nu fuţi, vremea pulii trece!” Necioplit adevăr!

Muzica e aceeaşi pe toată durata manifestaţiei culturale, dum-dum-dum-dum-vrum-vrum-vrum-vrum, fără orizont. Mulţime mare în ring, mese puţine rezervate de crocobauri mulaţi şi gelaţi la creastă. 200 de lei paralei masa în care intră şi o vodcă amărâtă aprovizionată din en-gros pe nimica toată, şi o sticlă de suc de esenţă de mere degeaba. Capitalism vrei, capitalism plăteşti să stai în faţă la masă, sâmbăta seara, la club de băşini. Sticluţa de bere 7 parale, dai 10 lei şi restu’ e pe socoteala barmanului care te serveşte politicos, aşa că la 5 beri de 330 ml, după ce că te întorci acasă mort de treaz si obosit de stat, pe deasupra eşti şi lefter şi nici n-ai agăţat paraşute mute. Că paraşutele vor să le dai tărie frăţie să le fie pe săturate ca să-şi piardă timiditatea şi să-şi deschidă cracii când le apleci. Paraşutismul este imanent, iminent şi se transmite multilateral în psihicul afectat al sterpelor. Ori merţanu’, ori pe simpatie.ro la bifat relaţii sexuale virtuale, după cum vă povesteam cu ceva posturi în urmă. Eşti uzinar? Dansează în şanţ nepoate, nu la superclub select lângă dame babane!

Gajicile au fustele până la noada curului, new fashion frate, lăsat intenţionat în spate pentru a sublinia bombamentul fermecător că doar nu dăm bani la aerobic degeaba, ţâţele la vedere proptite în faţă, într-o proporţionalitate inversă cu bucile, de asemenea pentru a scoate în relief munca asiduă de la fitness. Juvenilele pornache sunt toate nişte dive ţanţoşe, parcă se şi văd fotomodele pe la Milano sau Paris, perpelite în haremul lui Berlusconi. Dar neuronii?

Şi cum clubul s-a redeschis de curând sub o nouă titulatură şi un nou suflu poetic, pentru a capta atenţia simandicoşilor decalibraţi de zilele săptămânii banalizate în lenevie, câteva animatoare sexoase întreţin atmosfera viciată de contemplările spiritual-educaţionale ale onaniştilor de ocazie. Fetele se unduiesc provocator pentru un ban cinstit, unele chiar arată profesionalism şi sunt parşive în gesturi, altele au cam chiulit la orele de fitness şi sărmăluţele în foi de viţă tuşesc prin colăceii lor bine conturaţi.

La un moment dat, pe cub îşi face apariţia şi un drăngănău coios şi cam umflat pentru postura în care se află. Al dracului cabaretist ce se agită, de-ai zice că-şi cacă pipota în cărbuni încinşi! Are 25 de ani şi o carieră fructuoasă înainte. Să-ţi fie de sănătate cumetre şi să-i dansezi şi bunicii în poală!

Şi fiţele continuă într-o voioşie forţată şi poporului petrecăreţ prezent la clubăreală nu prea îi pasă de dans, fiindcă pretextul acestei nopţi este de fapt de a ieşi undeva, într-un club cu principii capricioase şi de a fi văzut de lumea duşmănoasă, pentru ca finalmente, să fie bârfit la covrigul şi ceaiul de luni, când reîncepe săptămâna lipsită de originalitate. “Asta e ultima fiţă!”, conchid dulăii credincioşi stilului reinventat.
Şi parcă citesc pe buzele lor conversaţia apatică de după fiestă:
“ - Ia zi coaie ce-ai făcut în weekend?
- Pfoaaaiii coaie am fost în club!
- Şi cum a fost coios?
- Mooaamă coiţe, a fost supertare să-mi bag căcatul!
- Da măăă?? Da’ pizde ceva?
- Pfoai de capu tău, am stat cu doo, mai era puţin, le şi futeam!
- Tare frăţie să moară bibi! Da’ de ce nu le-ai spart la mincioc?
- Poi coaeee! m-am îmbătat pulă şi i-am ars pe unii care s-au băgat în faţa mea la garderobă şi s-au speriat alea şi-au fugit în căcat, că altfel le slobozeam în mărdău!”

Eşec epic! Din păcate, oricât de neinspirat ar fi schimbul ăsta de replici, e cât se poate de adevărat!

Publicul vine la discotecă, nu pentru a-şi elibera energiile acumulate în timpul celor 5 zile de plictis în care nu există noţiunea de clubbing, cel puţin la noi în urbe, ci pentru a-şi etala ultimele tatuaje, ultimele ţoale cumpărate de tati cu bani mulţi, corupt discipol al legii, ultimele cunoştinţe interlope alături de care el, smardoiul, învârte lumea. Maşini puzderie pe vreun kilometru şi toţi şoferii alcoolici. Gajici perturbate de coşi şi de şunci vizibile, cu sau fără aţă în cur, luminate de şiroaie de mărgele, cu ţol festiv de viol, domnişorici la limita statutului de curvă şi fluctuaţii de tensiune.

Clubul a devenit o dogmă a societăţii contemporane, o etichetă pe care o purtăm toţi fără rezerve, pentru a câştiga respectul celorlalţi. Dacă mergi la club înseamnă că trăieşti viaţa! O carte, un documentar, o discuţie elevată la un pahar de vin, un Renz sau Rummy, o ieşire în natură, sunt activităţi perimate.

Evident că muzica m-a extenuat intelectual vizibil, fiind departe de preferinţele mele. E simplu să subjugi masele când nu transmiţi nimic prin muzică, uneori nici măcar bună dispoziţie. Foarte multe femei au rămas tot zdrenţe, ca şi hainele de pe ele, micile lipitori tot după bunăstare materială umblă, cocalarii încă îşi mai etalează lanţurile la gât, armonizate cu pectoralii injectaţi. Înclin să cred că această practică reprezintă un mijloc total neinspirat de a-ţi petrece weekendul, şi din cauza lipsei alternativelor serioase. Frivolitatea stilului ne caracterizează dar, ce alte opţiuni avem într-o societate patronată de patriotica manea şi intensitatea trăirilor oferite de ea?
Well, I got a new flava!

Călătorind pe-o rază...de vacanţă

Deşi suntem destul de afundaţi în toamnă, cu întârziere vreau să vă povestesc câte ceva din experienţele vacanţei 2011.
Îmi număr vacanţele pe degetele unei mâini şi tot îmi mai rămân (degete) aşa că, VACANŢA, este cea mai mare bucurie pe care o am într-un an. Mult mai mare decât o victorie tunară în faţa lui Celski.

Destinaţia din acest an a fost PARALIA-KATERINI, una din destinaţiile preferate de români acum câţiva ani. Exodul către exotism i-a făcut pe românii de rând să aleagă în acest an Costineşti, Mamaia sau Nisipurile de Aur, iar pe românii de rând înstăriţi, Italia, Turcia, Croaţia, asta din mărturisirile lor, considerând Grecia de azi o mare tavernă ce nu le mai oferă suporţi de distracţie şi privelişti divine. Plus criza pe care Proteveul o accentuează dramatic, cu un iz de invidie, alungând turiştii spre destinaţiile mai sus menţionate. Cât despre aia mai săracii ce-o ard prin Bahamas sau Republica Dominicană, le urez mult succes în lupta cu Fiscul.

Plaja oraşului Katerini, căci practic asta înseamnă, se află la maxim 10 km de centrul oraşului şi conform ghidului imbecil din alţi ani, reprezintă perla ţinutului Pieria, situată la poalele Olimpului, asta ca să vă introduc în detaliile geografice în caz că vă interesează. În ansamblu, dacă priveşti către N, în dreapta e marea iar în stânga muntele, distanţa dintre ele fiind de o oră de mers cu maşina. Aşadar, premizele unei vacanţe de vis, pe măsura bugetului unei familii muncitoare şi oneste.

Deplasarea din Bucureşti am făcut-o cu autocarul în maxim 12 ore şi totul a decurs fără surprize neplăcute şi destul de confortabil, spre deosebire de nevastă-mea care blestema spătarul scaunului. Am ajuns dimineaţa în Paralia, şi când limbile ceasului se îndreptau agale spre orele 9, eu deja mă scăldam în ditamai balta sărată. Ne-am cazat la orele 12, fix după ce am terminat bălăceala de debut, într-un hotel decent, COSMOS, camera fiind foarte curată şi zona extrem de liniştită, exact ceea ce îmi doream.

Şi timp de 15 zile a fost sărbătoare! Libertăţi pe care le trecusem în plan secund şi-au recăpătat sensurile şi mi-am redescoperit plăcerea pentru lenevit pe plajă, la umbra soarelui, în zgomot de mare, aţipind în dozele de bere. Dar să nu credeţi că doar asta am făcut timp de două săptămâni.

Tovarăşul meu grec, originar din Katerini, cel care a prins rădăcini în urbea mea natală, ne-a arătat o parte din frumuseţile Greciei, necunoscute agenţiilor de turism şi necălcate de turiştii neciopliţi, în special sârbi. Şi cel mai plăcut moment l-a reprezentat reîntoarcerea pe Olimp şi baia la cascadele feerice. Unul dintre cele mai frumoase locuri din Grecia! Apa, extrem de rece, numai bună pentru reumatici şi beţivi, limpede încât puteai să-ţi priveşti negii de pe degetele de la picioare şi jegul de sub unghii!



Acum aş vrea să trec în revistă reperele esenţiale ale acestei minunate vacanţe, punctele forte, minusurile, avantajele, dezavantajele, impresiile mele şi ale altora, ş.a.m.d.

În primul rând e imposibil să nu observi calitatea şoselelor greceşti. Au autostrăzi şi între sate. Apoi calitatea materialului lor uman e un alt reper, exemplu de luat în seamă de către populaţia meleagurilor noastre, îmbâcsită de stres şi pusă pe scandal. Toţi grecii pe care i-am cunoscut au fost neaşteptat de politicoşi, şi n-o spun la modul ironic, interesaţi să afle mai multe despre ţara mea, despre tradiţii, istorie, mod de viaţă, cultură.

Bineînţeles că m-am spurcat la vorbă şi am început să torn numai minciuni, fiindcă ţara mea de azi, aşa cum o văd, e terminată psihic. Am fost pus într-o postură neplăcută, neştiind cum să-mi conving auditoriul că patria mea e diferită de schiţele din rândurile presei internaţionale.

Plaja, în alte vremuri premiată de europeni pentru calitatea şi curăţenia ei, astăzi tinde să se românizeze. Nu din cauza românilor, ci mai ales a sârbilor, care an de an invadează această staţiune.
Sârbii sunt slab pregătiţi de viaţă, personalităţile instabile le marchează preponderent paşii eşecului şi pe măsură ce cunoşti mai mulţi, te feliciţi narcisist în oglindă că mama n-a fost purtătoare de sloboz sârbesc. No shit!

Umblă vorba că nu e grec din Katerini care să nu fi perpelit traumatizant o sârboaică ieftină la cap. Zvonistica e confirmată de lejeritatea lor de a se da la bârfă, la buzunar şi la Mişu Penisache, vlăjgan noduros făcător de minuni. Şi pleacă în Srbskaia pline de smecleu robust şi rumene în obraji, pe alocuri violete ca vacile Milkăi, dă-le Doamne minte!

Pe plajă sunt o grămadă de naţii, care mai de care mai neinteresante sau mai deşucheate, unii plini de piepţi de fiţe, alţii plini de caltaboş abdominal. Gagicile sunt mai puţin dezbrăcate decât la Marea Neagră, şi dacă zăreşti vreuna la ţâţa goală, probabilitatea ca ea să fie româncă e extrem de ridicată.
Printre şezlonguri, cearşafuri şi prosoape aruncate pe nisip, se plimbă cu durere-n oase negustorii ambulanţi de diferite naţionalităţi. Un nigerian vinde replici ale unor picturi de rahat la 5 euro sau 2 bucăţi la 8 euro. Te abordează tranşant cu replica „Maracena Maracena” şi un zâmbet chipeş de canibal şi pleacă în şuturi până la cel mai apropiat sârb care-i cumpără murătura clonată, preţuindu-l ca pe un Picasso.

Sârbul negociază la sânge până când arapul se duce cu nervii la sanatoriu să şi-i dreagă. Dacă nevastă-mea se uită cu dispreţ la nefericit, indignată că mocofanul aruncă nisip pe prosop, replica lui vine în ropote: „Don’t look back at me with anger, my friend! We are brothers! Enjoy freedom my sister! Jaja is in all of us my friend!” Însă my dear wife e neînduplecată şi-l trimite şi dracului fără urme rasiste în replici: “Cioară spurcată şi nespălată!”

După 30 de secunde apare vreun pakistanez cu hanţe groase pe el sau vreun nigerian: „Sunglass my friend! Very nice, good price!” Şi eu şi nevastă-mea purtăm ochelarii de soare, dar ăsta-i un amănunt nesemnificativ în a ştirbi dorinţa ambulantului de a-şi comercializa furăciunile.

Plaja este de asemenea un spaţiu exotic de relaxare pentru câinii vagabonzi din milenara Macedonie, iertaţi de jugul eutanasierii şi scăpaţi de sub dominaţia resturilor aruncate de gyroseriile de la fiecare intersecţie. Prietenul nostru lăţos imortalizat mai jos, îşi face siesta sârguincios, cu durere în labă de larma din juru-i. Simţul proprietăţii îl face să-şi aroge drepturi asupra unei umbrele care-i invadează domeniul, nepăsându-i de stăpânul ei. În Grecia şi câinii sunt răpuşi de amiezile toride.

Apa e caldă, destul de liniştită, curată, atât timp cât sârboaicele bolnave nu-şi schimbă tamponul în apă. Algele fac plajă şi ele, însă nu dau năvală ca prin alte locaţii, năvala fiind acontată doar de sârbi după cum spuneam. Iată mai jos exemplul elocvent de sârb dobitoc care şi-a pus cearşaful fix lângă al meu şi care din 10 în 10 secunde pufăie din ţigare şi scuipă ca la uşa Belgradului. L-am înjurat furios, însă a trebuit să-mi trag catrafusele mai harcana, fiindcă familia nesimţită mă lovea cu fumul consistent şi cu duhoarea nativă. Nevasta a fost şi mai arţăgoasă, boscorodindu-l pe ţăranul biped şi aruncându-i nisip în capul gelat.

Neamurile slave se simt ca la ele acasă domne! Şi dacă suntem la mare, toată lumea îşi face de cap şi caută aventuri sălbatice la asfinţitul zilei. Iat-o şi pe minipiţi serbian fufă, care negociază un viol delicios cu doi negri bulangii, făcători de fericire straşnică. Minipiţi sexi n-are mai mult de 15 ani însă pofteşte la cotor. Şi-a adus şi ajutoare în argumentarea dorinţei ei serioase. Soră-sa de 10 ani şi o huidumă de o vârstă îndoielnică din cauza rotocoalelor de şunci. Negru number one îi face cadou un pupic pe obrăjor, pare-se ăsta e romantic incurabil, şi îi promite că o duce să vadă răsăritul cotorului la lumina fluorescentă din veceul din Omilos. Second negru, nemulţumit de decolteul sexos al domnişoarei minipiţi, îi dă o geantă din piele de şobolan, şi îi promite că-şi acompaniază tovarăşul la veceu. Astea se cacă pe ele de bucurie şi se despart amical într-o explozie de frenezie şi chicoteli de parcă deja se udaseră la subsuori.

Totuşi să nu denigrăm seminţia sârbească în asemenea hal, mai ales când noi suntem vecinii lor în geografie, obiceiuri şi prostie. Pentru că nu mare îmi este mirarea când la câţiva metri de mine, aud vocile stridente ale căutătorilor de comori egeene, vestiţii noştri romales, ieşâţi hîn lume troiţar neamu' halele! Hau venit să vază şî iei tradiţili şî meşteşugili dîn halte ţări numa' cî n-or găsît corturli şî focu' dă la ceaun. Cică a ieşât ţâganii la bronzat la paralia să moară janclovandam! Jupâna ţigâneasă îşi ceartă poradelu' jegos şî jegărât:
"-Unde pizda mumii tale umbli boo şobolanule? Vrei să te hâneci aiceşea mo fraierule? Cine dreacului mai ploteşte mă hasigorarea da-ţi-aş ţâţă în limbă de borâciune!
-Haoleo mămică, să moară mama dacă am vrut să mă înec! Fusei şi-o să mă spăl la cur şi dedui neşte beşini că mă trecu' să moară jiji!
-Te-am dus şî la paralia şî tu te caci pă tine, ţîgan nesimţit
-Taci fo mamă că învăţai să înot. Pot să stau şî la soprafaţă!"

Lacrimi în paradis! Etnicii erau liniştiţi, cu mult mai simpatici decât conaţionalii lor rămaşi acasă. Aversiunea este uneori exagerată, dar doar ei sunt vinovaţi pentru asta şi lucrurile mereu vor sta aşa.

Paralia este un paradis al blănurilor, al bijuteriilor ieftine, al fast-foodurilor şi al multor manufacturi contrafăcute. Pe fiecare străduţă, fiecare alee întâlneşti câte un comerciant care te cheamă insistent să-ţi arate marfa, indiferent că te interesează au ba. Toată lumea vinde câte ceva şi, după ora 7 seara, staţiunea se animă, totul e un imens furnicar. Gălăgie, muzică, sunete, culori, mirosuri, vai de capul tău nene! Preţuri mici şi mari, calfe şi zidari, şi cam pe la toate dughenele se vorbeşte româna. Tu îi saluţi politicos Kalispera şi ei pribegii te întâmpină cu bună seara, mai mai să te ia la bătaie. Românii servitori imediat îşi recunosc compatrioţii ieşiţi gură-cască la cumpărături. Doar românii se uită 15 minute la un produs şi pleacă, aviz scumpei mele neveste (sîc).

Gagicile din peisaj, nebunie cu ele vărule! Despuiate şi pregătite de buşeală la belengher ţac-pac! Cele mai multe sunt văruite pe faţă, după ce în prealabil au turnat un strat de tencuială peste chipul de madonă celestă. Şi uite aşa gletuite, bântuie toată staţiunea după ţoale trenduite şi flecuşteţuri de agăţat pe ele! Când s-apropie ora 11 e vrăjmăşie în cartier. Umblă în curul gol pe căile discotecilor, senzuale şi minore, în vervă procreativă, căutând muşterii seci care să le finanţeze o noapte în alcool şi să le guste tsipoura de sub burtă.

Dar la capăt de drum, liniştea se aşterne pentru câteva minute şi Paralia reîncepe ciclul tumultuos al verii continue, înghiţind nepăsarea căutătorilor de artefacte de la miezul nopţii şi a pescarilor de conjunctură!

LA MULŢI ANI !!!

Într-o zi atât de specială pentru mine, mi-am luat câteva secunde din timpul preţios folosit în spiritul comunităţii proletare, pentru a-mi aminti de prima zi de noiembrie de acum 3 ani!

La mulţi ani iubita şi la cât mai multe năstruşnicii memorabile împreună! Keep them coming girl!

Şi în spiritul acestei zile, just dance with me!

Kulturhaus vs. Street Delivery

După câteva luni de frecţie în urbea picturală macerată, am hotărât să merg la capitală să-mi destind neuronii cu privelişti noi şi să respir tradiţionalul aer de Bucureşti, încercând să mă amestec în decor şi să nu-mi deconspir identitatea şubredă de provincial panicat.
Frumoasă capitală avem. Momentul de maximă exaltare este intrarea la metrou, când mă minunez de grădina Domnului, varietăţile biocenozei mă copleşesc vizual şi acustic, punct ce culmină cu detaşarea spirituală, eliberarea de suferinţe şi fericirea supremă. Uite aşa ating unii nirvana seara târziu după o zi de muncă!

Bălării! Toţi colegii mei de drum sunt ai dracu’ de măcinaţi de mărunţişuri, toţi posomorâţi de parcă au ieşit din groapa holocaustului şi acasă îi aşteaptă apocalipsa, unii citesc cărţulii dar nu înţeleg ce reuşesc ei să înţeleagă în hărmălaia generală, alţii îşi înfundă căştile în urechi şi închid ochii simpatizând cu întunericul din underground, visându-se probabil în Ibiza frecând vreo Innă băşinoasă.

Bucureştiul e o enclavă culturală. Există capitala şi restul ţării. Toţi vor să ajungă în Bucureşti pentru că aici e moda, aici sunt fiţele, iarba e din belşug, prafurile la fel, cluburile gârlă. Aici sunt oportunităţi de dezvoltare profesională, ideile de afaceri se pun pe roate doar aici, firmele te roagă să te angajeze, oamenii sunt diferiţi, cu mult mai luminaţi intelectual, posibilităţile de distracţie într-o noapte de sâmbătă sunt nelimitate, sex în grup în cămine, sex oral în toalete, sex anal în spatele garajului, sex pizdos într-o limuzină cu două sticle de şampanie. Doar şampanie…

Mirajul Bucureştiului te împresoară de cum ai ieşit pe stradă. Nu mare mi-a fost mirarea când o domnişoară blazată însoţită de un gâde lingvistic (sau limbist) mi-a tăiat calea fluturându-şi curul gol pe sub nasul meu, în dezaprobul consternat al iubitei mele soţii. Un petec de zdreanţă îi acoperea splendoarea bucilor, dar dintr-însa năvălea cotropitor obiectul muncii nocturne, în plină societate educată. Curvă necivilizată!

Puhoi de lume pe străzi la o oră la care lumea urbei mele doarme cu durere în coate de agitaţia firii. Gălăgie obositoare la fiecare colţ, chiţăieli nefondate, râsete isterice la vreo poantă expirată, claxoane îndrăcite, semafoare necoordonate între ele, fandoseli de la un pas la altul, modă de nepriceput pentru creierii mei. Într-un cuvânt sintetizator: Frumos!

Şi uite aşa mergând, hopa că mă trezesc în faţa unei ditamai case cu rezonanţe nemţeşti, Kulturhaus. Casa asta de cultură în fapt e un mare club în care diversitatea e la ea acasă. Încă de la intrare mirosul proaspăt de iarbă îţi umezeşte şi calmează nările iar bunadispoziţie te copleşeşte instant. Remarc posibilitatea de a selecta muzica pe care doresc s-o ascult, optând pentru odaia care mă reprezintă. Vreau rock, mă duc şi-mi agit pletele. Vreau minimal, bag un ecstasy şi mă duc la demisol. Vreau pop şi alte variaţiuni, la etaj se poartă. Fum peste tot!

Buimăcit, mă retrag cu gaşca mea la bar şi-mi trag un 0,33 de vară, pe o ieftineală bizară pentru capitalişti. Pe perete atârnă o plasmă pe care se succed imagini alb-negru cu şi despre…porn. Hellyeah, ăştia te deprimau în toată regula. În numele artei, picturi, schiţe şi alte poze răvăşitoare pentru domnişoarele neiniţiate, prevesteau cum se va sfârşi noaptea pentru multe dintre cele bete prezenţe din Kulturhaus. Feministele se scârbeau la modul dramatic dar nu reuşeau să-şi ascundă curiozitatea îndrăzneaţă năzuind spre anumite poziţii defăimătoare. Băjeţii o ardeau bericios pe dume sexuale despre potenţă şi minute.



Conştient că face parte din normalitatea tiparelor din club, am trecut mai departe deloc frustrat, puţin amuzat şi am năvălit în camera de zbănţuială. Bineînţeles, miros înţepător de iarbă pe toată durata spectacolului...Acolo ce să vezi, toţi înnebuniseră, dansuri din coate, genunchi, colţuri de dulapuri, şifoniere, umeraşe, mobilă în mişcare frăţioare. La un moment dat se bagă Cypress şi toţi o iau razna cu sticlele în mâini. Tătele, aici e de mine, să dea dracii în ea de provincie!

Nimeni n-avea treabă cu tine şi toţi se bucurau ca satanele la racolat suflete pure. Frenezie totală! Muzica urla mai ceva ca Monica Anghel. Recunosc că mi-a plăcut atmosfera, decenţa muzicii m-a captivat până în momentul când timpanele au obosit şi-am hotărât să trec în amintire noaptea asta!
Periplul cultural a continuat, căci a doua seară ne-am deplasat pe Arthur Verona pentru a participa la Street Delivery.



Bâlci stradal cu exponate variate care mai de care mai viu colorate, manifestare decursă din dorinţa unor oameni de a scoate din casă majoritatea conectată la reţelele de socializare, majoritate ce uită de viaţă.

Un pâlc de oameni dansa pe DnB sau alte ritmuri mai puţin cunoscute de crema comercialului, un alt pâlc se trăgea vesel în poză, câţiva artişti ambulanţi pictau pereţii cu o măiestrie demnă de invidiat, toată lumea vindea câte ceva. Am găsit o familie care vindea o poşetă din dischete de floppy scoase din uz, lănţişoare din rezistenţe şi condensatori, fotografii pe lemn afumat şi alte ciudăţenii. Târg. Din nou: Frumos frate!



Referitor la modă, la hainele pe care tinerii hotărăsc să le pună pe ei pentru a atrage priviri, comentariile sunt de prisos. Eu aruncat în jeanşi, nădragi şi geacă, tricou fără paiaţe, branduri sau figuri celebre, şi o pereche modestă de snickerşi, făceam clar notă discordantă. O adevărată încântare pentru ochi privind la zarpalele domnişoarelor posedate de atâta nonconformism! Şi masculii exaltau prin extravaganţă!

Culori contrastante supărător de aprinse, linii novatoare prost cadenţate, combinaţii şi mai drăcoase decât horoscopul doamnei naţionale Neti Sandu. Eh draci! Dar cine sunt eu să critic? Aşa e moda! Coafura e un alt ingredient ce condimentează privirile ignorantului.

Şi uite aşa ţăranul provincial s-a integrat în pestriţul bucureştean, căci la fiecare pas întâlneam alţi ţărani provinciali ce mă făceau să nu mă simt atât de stingherit. Căci, slavă Domnului că nu m-a lăsat singur, dar la capitală s-au strâns multe rase pământeşti de prin şubrezeniile proletariatului venetic.

Seara s-a terminat cu un concert susţinut de Subcarpaţi şi alţi invitaţi în aclamaţiile mulţimii trosnite de bere şi iarbă! M-am ales şi cu un CD şi cu câteva întrebări din partea unor necunoscuţi ageamii: „Bă tu eşti ăla de la trupa aia cu „Delicios”? Am ascultat şi io coaie, bravo bă!” Gândacul era şi el provincial şi se băga în seamă ca musca la urda rectului.

Şi ca să-mi consfinţesc reputaţia de ţăran, o uşchesc în boschete ca Patrocle şi mă ţârcâi cu o plăcere neobişnuită, amintindu-mi de urbea mea şi de garda ce ne fugărea. Ah ce uşurare! Dă-o dracu de reputaţie că pân’ acas’ eram fleaşcă bre!
Ce învăţăminte am tras din acest conflict epocal de weekend? E rău să fii normal!