Mișcare...cu blitz!

       

         România are nevoie de mişcare. Mişcare politică ce vizează bunăstarea şi rotunjirea avuţiilor politicienilor, de regulă baroni locali, mişcare socială, pentru deturnarea fondurilor şi bogăţiilor politicienilor curaţi, mişcare economică, pentru clădirea altor bogăţii de către micii întreprinzători cu statut discutabil, care râvnesc la distincţia de baron şi care după o pătrundere în forţă pe făgaşul politic, devin senatorii, deputaţii şi în genere, conducătorii de astăzi. România are nevoie de mişcare culturală, pentru a mai degresa puţin mizerabila doctrină orientală, care avansează în mentalitatea românului ca malaria în carnea somalezilor. Hihi, care carne ?!? O mişcare frecvent proliferată în ambiantul societăţii de dedesubt, o reprezintă mişcarea hip-hop, care stagnează vădit, fără a furniza repere de luat în seamă, din păcate...  

   

            Mă voi referi strict la mişcare în sensul ei cel mai cunoscut. Acela de a înlocui starea ordinară de repaus cu o acţiune bine închegată, lăsând în derivă imobilitatea nevrednică.

Printre îndeletnicirile mele sedentare, se numără pasional privitul meciurilor de fotbal şi al documentarelor de interes intelectual, în plin proces de cutare a cerebelului obosit, manevrarea cu îndemânare a tastaturii necurate în explorarea lumilor imaginare din joacele fără sfârşit şi multe alte obiceiuri destrăbălate care nu fac cinste conceptului de familie activă. Mişcarea propriu-zisă, ca să dăm un imbold conceptului de mai devreme, se face după cină în condiţii optime asigurării libertăţii de exprimare.

              Dar, pe lângă mişcarea caracteristică umanităţii mental sănătoase, se ia în consideraţie şi mişcarea în spirit sportiv, cea care ne oferă o perspectivă amplă  ideii de relaxare, chiar dacă implicăm şi  efortul ca parte intergantă în această totalitate.

În ceea ce mă priveşte, ca şi practicant, sportul se leagă de fotbal, şi uneori de sala de forţă, nu în interes de stabilire a unor performanţe nemaiîntâlnite, ci, după cum am spus, în interes de relaxare a minţii obosite de cifre. Fotbalul este practicat la un nivel submediocru, laitmotivul întâlnirilor săptămânale reprezentându-l berea de după. Şi cu burta cum rămâne?

            Unul dintre locurile pitoreşti, definitorii pentru oraşul ce zace în necunoaştere, fuzionând cu praful stradal şi simplitatea prostimii, este, indubitabil, sala de forţă, fitness sau cum vreţi s-o intitulaţi. Mi se pare locul cel mai colorat, mai extravagant al peisajului urban. Este locul unde nobilimea îşi arată clasa, ridică standardele, locul unde poţi să afli toate noutăţile de la centru spre periferii, indiferent că se cheamă bârfă sau laudă, un loc încărcat literalmente de energie, poezie rudimentară manifestată prin epitete laice, într-o perfectă simbioză argotică şi evocatoare cu opulenţa defăimătoare a subiecţilor.

             

              De fiecare dată particip la o expoziţie de tatuaje, care de care mai sugestive. Muşchii arată mult mai bine în coloratura stridentă a vreunei zodii chinezeşti sărac desenate, înconjurată de vreun dragon semeţ ce scuipă flăcări. E şi normal! Kitschul e reprezentativ pentru maimuţă. Şi când îl întreb ce reprezintă, ironic bineînţeles (doar că maimuţoiul nu se prinde), îmi spune mândru o poveste scornită despre cultura chinezească, yin şi yang şi alte aberaţii orientale, care evident că nu-mi stârnesc interesele.

             Băieţii bagă tare! Piept, braţe, umeri, picioare, anabolizante, eritropoetină, creatină, gigant pro mass, aminoacizi, vitamine, steroizi, nămol, maioneză, noroi, sub autoritatea tutelară a testosteronului.
             Şi toţi vandamii îşi fac upgradeurile din bidoanele burduşite cu substanţe detectabile de laboratoarele antidoping. Prin comparaţie, îmi trag puterile dintr-un snickers şi foarte rar, dintr-un milkshake cu banane. Asta acasă, nu la locul cu pricina.
             După ce îndoaie halterele şi se umflă în penaj, băjeţii de oraş se postează fără menajamente şi lipsiţi de orice nuanţă a modestiei, fix în faţa fiecărei oglinzi pe care o întâlnesc pe pereţii sălii. Dumnezeule cu toţi sfinţii tăi, să vezi câtă cantitate de admiraţie, cât dozaj inconştient de frumuseţe în corpul caramelizat cu Jumbo Mass, şi în mintea efemeră contractată în minim de neuroni. Spectaculos şi funest!

             Şi replici de genul: „Bă ce făcut sunt! Mă bat cu douăzeci o dată! Dă-te dreacu că îi bat pă toţi! Sunt bun! Şi frumos! Ce pu!@ mea!” aud din încheieturile oglinzilor căzute în derizoriu, parcă ruşinate de  obligaţia de a reflecta imaginile experimentelor genetice eşuate lamentabil.

                Mai sunt şi specii supraalimentate care lucrează intens pectoralii, bicepşii, spetele, deşi burta dă năvală falduri-falduri, din tricoul asudat, ţipând inestetic şi isteric spre posesorul vinovat de excesul de carbohidraţi. Tot ăştia fac şi pe instructorii: “Co@ie, ce tragi bă acolo? Piept? Vezi bă că bagi umeri şi tricepşi, dă-te dreacu dă agarici! Veniţi în pu!@ mea să vă faceţi mari şi habar n-aveţi să trageţi!”  

 

             Unii dintre ei îţi oferă lecţii gratuite: „Ţine spatili drept, pieptu’ în faţă aşa, du ganterli la unghi aşa, să să îndoaie drept, da? şi lasă ganterli pă piept acuma! Şi bagă până frige muşchiu’!” Şi te apuci ca nerodul să le urmezi sfaturile înţelepte şi să te antrenezi conform cu indicaţiile savante, şi culmea, în şedinţa imediat următoare, vine un decan al corectitudinii execuţiei şi îţi dă în cap cu toate informaţiile pe care le ştiai despre poziţia corectă a corpului în timpul exerciţiilor: „Du-te bă acasă că tragi degeaba! Trebe’ să tragi aşa bă! Nu aşa! AŞA! Să moară cipilan dacă mai trag cu toţi papagalii ăştia!”  

           Comedia moravurilor continuă exagerat, într-un foileton nostim şi suficient de real încât să provoace dezgust! Condiţia morală precară şi perpetuă nu lasă nici o remuşcare subiecţilor, ideatic străvezii. Dacă aş fi judecătorul vieţii, n-aş graţia pe nimeni.

            Unul dintre evenimentele obscene la care am asistat placid, o să vi-l povestesc în cele ce urmează. În timpul exerciţiilor de întreţinere corporală, în jurul meu sesizez prezenţele a doi fârtaţi, fraţi de legământ sangvin, produse memorabile ale culturii dâmboviţene (nu ştiu care mal). Unul dintre ei, tipul malacului hămesit, pompând injecţii cu HGH, respirând nadrolon, flegmând testosteron, gata să ucidă orice jivină din arealul apropiat. Celălalt, pajul pipernicit, cu buze vinete de la atâta pupat în cur, cearcăne de la mămăligă şi ţigări, stresat de neputinţă şi dornic de performanţă cu minim de efort. O “arătare de om”, cum bine se exprima companionul meu. Şi paralimpicii ăştia băgau gantere mai-mai să le rupă. Malacul lucra la piept cu gantere de 40 kg fiecare şi sufla ca madam Katrina prin New Orleans. Bicisnicul băga cu 12 kg, plus jumate, şi se smucea ca Roxelana în strânsoarea Solimanului. Gâfâia al dracului mai credibil decât Andreşanca la târgul erotic.

            La un moment dat nefavorabil, malacul se îndreaptă spre stativ şi cară la băncuţa de lucru, ganterele de 50 kg. Mi-a fulgerat prin cap o întrebare relativă la capacităţile lui mintale, mai ales că lua “o greutate” cu ambele mâini. Deh, poate o mai avea alte două mâini necurate ascunse, altfel nu-mi imaginam cum ar putea să le ridice. Şi viteazul martalog ridică o ganteră deasupra capului, nătărăul cu semi-pareză abia reuşeşte să-l ajute s-o urce deasupra capului şi pe cealaltă, stă cu ele suspendate preţ de câteva secunde, le lasă încet spre 90⁰, moment în care ologul scoate aparatul foto şi-l trage pe Shrek în poză, de zici că-i sosia lui Bob Sapp. După care, istovit de atâta efort, le scapă din mâini şi răsuflă uşurat că a dat bine la poza de profil. Ţărane, te-ai căcat pe tine!

             “Ia dă bă să văd! Cum a ieşit? A ieşit bine? Să vede scrisu’? Dacă n-a ieşit bine te bat dă te caci pă tine toată noaptea!”, se confesează malacul. Ăla mic şi negru era conştient că Ogre îl face parchet laminat dacă nu iese bine geometria musculaturii şi mai ales inscripţia de pe gantere, aşa că l-a fotopozat cu repetiţie. Şi Zang Iff râse satisfăcut, citindu-i-se printre carii erecţia neuronului: „Hai bă că e bine dă-te-n pu!@ mea d-aci! Să vezi ce moare ăia când le arăt poza. Şi proasta aia, tot o fÿt io. Să nu mai mânce ei căcat! Hîhî! Le-am zis că pot, da’ ei nu m-a crezut! Acu’ ce mai zice? Mai zice ceva? Mânca-mi-ar pu!@!”

           Ce filosofie să scot eu din asta? Pu!@ mea! Ca să mă exprim erudit! Cum bine zicea un scenarist hollywoodian, the world is not enough. Da’ până acolo, trebuie să convieţuim, că dacă nu ne pricopsim cu o porţie de meltenism, nu ne integrăm în urbanism. Aş avea o întrebare pentru infirm: De ce îţi trebuie aerul meu, când tu respiri căcat? Mi-e greu să cred că va găsi răspunsul, când desupra gâtului se înalţă epic haznaua stămoşească pe post de tărtăcuţă. Îmi lamentez singur nepriceperea în a-i acorda  prea multă atenţie în acest articol modest. Dar el reprezintă fidel, clasica frescă a societăţii senile în care vrem să ne integrăm, în afara celor câţiva metri pătraţi de beton care ne încătuşează în propriile lumi perfecte...