Weekend...de "fitze"

Weekend baby! Party time pentru unii, couch-potato time pentru alţii, timpul de făcut mâncare soţului şi puradeilor, de spălat rufe murdare, de călcat rufe curate, de dat cu aspiratorul şi de blestemat destinul, pentru nevestele nefericite. Pentru mine weekendul e odihnă, linişte, fifa, somn din belşug, şi din când în când agitaţie după miezul nopţii.

Weekendul ăsta m-am clubărit într-un local exotic cu rezonanţe filosofice chinezeşti, sălaşul mondenităţilor de pe malul Ialomiţei. Deghizat într-un yin şi yang neconvingător, clubul de fiţe te întâmpină spectaculos cu un bass impetuos şi câteva ideograme înrămate pe pereţi, care încearcă să îţi transmită spiritul asiatic, sentimentul că te afli într-o selectă companie plină de încărcătură confucianistă. Pe dracu! Kitschul e la măsa acasă şi îşi cheamă copiii cu o hotărâre de nestăvilit.

O namilă te întâmpină la intrare, atent să nu porţi vreun Uzi ca incompetentu’ şi să mazileşti clubeţii dănţuitori. 15 lei masculii, femelele golaşe au liber la intrare, doar doar o mai creşte rata natalităţii. Nici vorbă! Toate şi-au luat pilula de a doua zi şi mai sunt şi cauciucate pe dinăuntru. Iar clubeţii fac cypheru’ deznădejdii şi dansează figurant în cercul lor închis, închistaţi de limitările lor patetice. Iar vor sta pe labă cu gândul fugar către bunăciunile ce se perindă în preajma lor, deplângând soarta implacabilă şi impotentă. Vorba bunicului: “Nepoate, fuţi nu fuţi, vremea pulii trece!” Necioplit adevăr!

Muzica e aceeaşi pe toată durata manifestaţiei culturale, dum-dum-dum-dum-vrum-vrum-vrum-vrum, fără orizont. Mulţime mare în ring, mese puţine rezervate de crocobauri mulaţi şi gelaţi la creastă. 200 de lei paralei masa în care intră şi o vodcă amărâtă aprovizionată din en-gros pe nimica toată, şi o sticlă de suc de esenţă de mere degeaba. Capitalism vrei, capitalism plăteşti să stai în faţă la masă, sâmbăta seara, la club de băşini. Sticluţa de bere 7 parale, dai 10 lei şi restu’ e pe socoteala barmanului care te serveşte politicos, aşa că la 5 beri de 330 ml, după ce că te întorci acasă mort de treaz si obosit de stat, pe deasupra eşti şi lefter şi nici n-ai agăţat paraşute mute. Că paraşutele vor să le dai tărie frăţie să le fie pe săturate ca să-şi piardă timiditatea şi să-şi deschidă cracii când le apleci. Paraşutismul este imanent, iminent şi se transmite multilateral în psihicul afectat al sterpelor. Ori merţanu’, ori pe simpatie.ro la bifat relaţii sexuale virtuale, după cum vă povesteam cu ceva posturi în urmă. Eşti uzinar? Dansează în şanţ nepoate, nu la superclub select lângă dame babane!

Gajicile au fustele până la noada curului, new fashion frate, lăsat intenţionat în spate pentru a sublinia bombamentul fermecător că doar nu dăm bani la aerobic degeaba, ţâţele la vedere proptite în faţă, într-o proporţionalitate inversă cu bucile, de asemenea pentru a scoate în relief munca asiduă de la fitness. Juvenilele pornache sunt toate nişte dive ţanţoşe, parcă se şi văd fotomodele pe la Milano sau Paris, perpelite în haremul lui Berlusconi. Dar neuronii?

Şi cum clubul s-a redeschis de curând sub o nouă titulatură şi un nou suflu poetic, pentru a capta atenţia simandicoşilor decalibraţi de zilele săptămânii banalizate în lenevie, câteva animatoare sexoase întreţin atmosfera viciată de contemplările spiritual-educaţionale ale onaniştilor de ocazie. Fetele se unduiesc provocator pentru un ban cinstit, unele chiar arată profesionalism şi sunt parşive în gesturi, altele au cam chiulit la orele de fitness şi sărmăluţele în foi de viţă tuşesc prin colăceii lor bine conturaţi.

La un moment dat, pe cub îşi face apariţia şi un drăngănău coios şi cam umflat pentru postura în care se află. Al dracului cabaretist ce se agită, de-ai zice că-şi cacă pipota în cărbuni încinşi! Are 25 de ani şi o carieră fructuoasă înainte. Să-ţi fie de sănătate cumetre şi să-i dansezi şi bunicii în poală!

Şi fiţele continuă într-o voioşie forţată şi poporului petrecăreţ prezent la clubăreală nu prea îi pasă de dans, fiindcă pretextul acestei nopţi este de fapt de a ieşi undeva, într-un club cu principii capricioase şi de a fi văzut de lumea duşmănoasă, pentru ca finalmente, să fie bârfit la covrigul şi ceaiul de luni, când reîncepe săptămâna lipsită de originalitate. “Asta e ultima fiţă!”, conchid dulăii credincioşi stilului reinventat.
Şi parcă citesc pe buzele lor conversaţia apatică de după fiestă:
“ - Ia zi coaie ce-ai făcut în weekend?
- Pfoaaaiii coaie am fost în club!
- Şi cum a fost coios?
- Mooaamă coiţe, a fost supertare să-mi bag căcatul!
- Da măăă?? Da’ pizde ceva?
- Pfoai de capu tău, am stat cu doo, mai era puţin, le şi futeam!
- Tare frăţie să moară bibi! Da’ de ce nu le-ai spart la mincioc?
- Poi coaeee! m-am îmbătat pulă şi i-am ars pe unii care s-au băgat în faţa mea la garderobă şi s-au speriat alea şi-au fugit în căcat, că altfel le slobozeam în mărdău!”

Eşec epic! Din păcate, oricât de neinspirat ar fi schimbul ăsta de replici, e cât se poate de adevărat!

Publicul vine la discotecă, nu pentru a-şi elibera energiile acumulate în timpul celor 5 zile de plictis în care nu există noţiunea de clubbing, cel puţin la noi în urbe, ci pentru a-şi etala ultimele tatuaje, ultimele ţoale cumpărate de tati cu bani mulţi, corupt discipol al legii, ultimele cunoştinţe interlope alături de care el, smardoiul, învârte lumea. Maşini puzderie pe vreun kilometru şi toţi şoferii alcoolici. Gajici perturbate de coşi şi de şunci vizibile, cu sau fără aţă în cur, luminate de şiroaie de mărgele, cu ţol festiv de viol, domnişorici la limita statutului de curvă şi fluctuaţii de tensiune.

Clubul a devenit o dogmă a societăţii contemporane, o etichetă pe care o purtăm toţi fără rezerve, pentru a câştiga respectul celorlalţi. Dacă mergi la club înseamnă că trăieşti viaţa! O carte, un documentar, o discuţie elevată la un pahar de vin, un Renz sau Rummy, o ieşire în natură, sunt activităţi perimate.

Evident că muzica m-a extenuat intelectual vizibil, fiind departe de preferinţele mele. E simplu să subjugi masele când nu transmiţi nimic prin muzică, uneori nici măcar bună dispoziţie. Foarte multe femei au rămas tot zdrenţe, ca şi hainele de pe ele, micile lipitori tot după bunăstare materială umblă, cocalarii încă îşi mai etalează lanţurile la gât, armonizate cu pectoralii injectaţi. Înclin să cred că această practică reprezintă un mijloc total neinspirat de a-ţi petrece weekendul, şi din cauza lipsei alternativelor serioase. Frivolitatea stilului ne caracterizează dar, ce alte opţiuni avem într-o societate patronată de patriotica manea şi intensitatea trăirilor oferite de ea?
Well, I got a new flava!

Călătorind pe-o rază...de vacanţă

Deşi suntem destul de afundaţi în toamnă, cu întârziere vreau să vă povestesc câte ceva din experienţele vacanţei 2011.
Îmi număr vacanţele pe degetele unei mâini şi tot îmi mai rămân (degete) aşa că, VACANŢA, este cea mai mare bucurie pe care o am într-un an. Mult mai mare decât o victorie tunară în faţa lui Celski.

Destinaţia din acest an a fost PARALIA-KATERINI, una din destinaţiile preferate de români acum câţiva ani. Exodul către exotism i-a făcut pe românii de rând să aleagă în acest an Costineşti, Mamaia sau Nisipurile de Aur, iar pe românii de rând înstăriţi, Italia, Turcia, Croaţia, asta din mărturisirile lor, considerând Grecia de azi o mare tavernă ce nu le mai oferă suporţi de distracţie şi privelişti divine. Plus criza pe care Proteveul o accentuează dramatic, cu un iz de invidie, alungând turiştii spre destinaţiile mai sus menţionate. Cât despre aia mai săracii ce-o ard prin Bahamas sau Republica Dominicană, le urez mult succes în lupta cu Fiscul.

Plaja oraşului Katerini, căci practic asta înseamnă, se află la maxim 10 km de centrul oraşului şi conform ghidului imbecil din alţi ani, reprezintă perla ţinutului Pieria, situată la poalele Olimpului, asta ca să vă introduc în detaliile geografice în caz că vă interesează. În ansamblu, dacă priveşti către N, în dreapta e marea iar în stânga muntele, distanţa dintre ele fiind de o oră de mers cu maşina. Aşadar, premizele unei vacanţe de vis, pe măsura bugetului unei familii muncitoare şi oneste.

Deplasarea din Bucureşti am făcut-o cu autocarul în maxim 12 ore şi totul a decurs fără surprize neplăcute şi destul de confortabil, spre deosebire de nevastă-mea care blestema spătarul scaunului. Am ajuns dimineaţa în Paralia, şi când limbile ceasului se îndreptau agale spre orele 9, eu deja mă scăldam în ditamai balta sărată. Ne-am cazat la orele 12, fix după ce am terminat bălăceala de debut, într-un hotel decent, COSMOS, camera fiind foarte curată şi zona extrem de liniştită, exact ceea ce îmi doream.

Şi timp de 15 zile a fost sărbătoare! Libertăţi pe care le trecusem în plan secund şi-au recăpătat sensurile şi mi-am redescoperit plăcerea pentru lenevit pe plajă, la umbra soarelui, în zgomot de mare, aţipind în dozele de bere. Dar să nu credeţi că doar asta am făcut timp de două săptămâni.

Tovarăşul meu grec, originar din Katerini, cel care a prins rădăcini în urbea mea natală, ne-a arătat o parte din frumuseţile Greciei, necunoscute agenţiilor de turism şi necălcate de turiştii neciopliţi, în special sârbi. Şi cel mai plăcut moment l-a reprezentat reîntoarcerea pe Olimp şi baia la cascadele feerice. Unul dintre cele mai frumoase locuri din Grecia! Apa, extrem de rece, numai bună pentru reumatici şi beţivi, limpede încât puteai să-ţi priveşti negii de pe degetele de la picioare şi jegul de sub unghii!



Acum aş vrea să trec în revistă reperele esenţiale ale acestei minunate vacanţe, punctele forte, minusurile, avantajele, dezavantajele, impresiile mele şi ale altora, ş.a.m.d.

În primul rând e imposibil să nu observi calitatea şoselelor greceşti. Au autostrăzi şi între sate. Apoi calitatea materialului lor uman e un alt reper, exemplu de luat în seamă de către populaţia meleagurilor noastre, îmbâcsită de stres şi pusă pe scandal. Toţi grecii pe care i-am cunoscut au fost neaşteptat de politicoşi, şi n-o spun la modul ironic, interesaţi să afle mai multe despre ţara mea, despre tradiţii, istorie, mod de viaţă, cultură.

Bineînţeles că m-am spurcat la vorbă şi am început să torn numai minciuni, fiindcă ţara mea de azi, aşa cum o văd, e terminată psihic. Am fost pus într-o postură neplăcută, neştiind cum să-mi conving auditoriul că patria mea e diferită de schiţele din rândurile presei internaţionale.

Plaja, în alte vremuri premiată de europeni pentru calitatea şi curăţenia ei, astăzi tinde să se românizeze. Nu din cauza românilor, ci mai ales a sârbilor, care an de an invadează această staţiune.
Sârbii sunt slab pregătiţi de viaţă, personalităţile instabile le marchează preponderent paşii eşecului şi pe măsură ce cunoşti mai mulţi, te feliciţi narcisist în oglindă că mama n-a fost purtătoare de sloboz sârbesc. No shit!

Umblă vorba că nu e grec din Katerini care să nu fi perpelit traumatizant o sârboaică ieftină la cap. Zvonistica e confirmată de lejeritatea lor de a se da la bârfă, la buzunar şi la Mişu Penisache, vlăjgan noduros făcător de minuni. Şi pleacă în Srbskaia pline de smecleu robust şi rumene în obraji, pe alocuri violete ca vacile Milkăi, dă-le Doamne minte!

Pe plajă sunt o grămadă de naţii, care mai de care mai neinteresante sau mai deşucheate, unii plini de piepţi de fiţe, alţii plini de caltaboş abdominal. Gagicile sunt mai puţin dezbrăcate decât la Marea Neagră, şi dacă zăreşti vreuna la ţâţa goală, probabilitatea ca ea să fie româncă e extrem de ridicată.
Printre şezlonguri, cearşafuri şi prosoape aruncate pe nisip, se plimbă cu durere-n oase negustorii ambulanţi de diferite naţionalităţi. Un nigerian vinde replici ale unor picturi de rahat la 5 euro sau 2 bucăţi la 8 euro. Te abordează tranşant cu replica „Maracena Maracena” şi un zâmbet chipeş de canibal şi pleacă în şuturi până la cel mai apropiat sârb care-i cumpără murătura clonată, preţuindu-l ca pe un Picasso.

Sârbul negociază la sânge până când arapul se duce cu nervii la sanatoriu să şi-i dreagă. Dacă nevastă-mea se uită cu dispreţ la nefericit, indignată că mocofanul aruncă nisip pe prosop, replica lui vine în ropote: „Don’t look back at me with anger, my friend! We are brothers! Enjoy freedom my sister! Jaja is in all of us my friend!” Însă my dear wife e neînduplecată şi-l trimite şi dracului fără urme rasiste în replici: “Cioară spurcată şi nespălată!”

După 30 de secunde apare vreun pakistanez cu hanţe groase pe el sau vreun nigerian: „Sunglass my friend! Very nice, good price!” Şi eu şi nevastă-mea purtăm ochelarii de soare, dar ăsta-i un amănunt nesemnificativ în a ştirbi dorinţa ambulantului de a-şi comercializa furăciunile.

Plaja este de asemenea un spaţiu exotic de relaxare pentru câinii vagabonzi din milenara Macedonie, iertaţi de jugul eutanasierii şi scăpaţi de sub dominaţia resturilor aruncate de gyroseriile de la fiecare intersecţie. Prietenul nostru lăţos imortalizat mai jos, îşi face siesta sârguincios, cu durere în labă de larma din juru-i. Simţul proprietăţii îl face să-şi aroge drepturi asupra unei umbrele care-i invadează domeniul, nepăsându-i de stăpânul ei. În Grecia şi câinii sunt răpuşi de amiezile toride.

Apa e caldă, destul de liniştită, curată, atât timp cât sârboaicele bolnave nu-şi schimbă tamponul în apă. Algele fac plajă şi ele, însă nu dau năvală ca prin alte locaţii, năvala fiind acontată doar de sârbi după cum spuneam. Iată mai jos exemplul elocvent de sârb dobitoc care şi-a pus cearşaful fix lângă al meu şi care din 10 în 10 secunde pufăie din ţigare şi scuipă ca la uşa Belgradului. L-am înjurat furios, însă a trebuit să-mi trag catrafusele mai harcana, fiindcă familia nesimţită mă lovea cu fumul consistent şi cu duhoarea nativă. Nevasta a fost şi mai arţăgoasă, boscorodindu-l pe ţăranul biped şi aruncându-i nisip în capul gelat.

Neamurile slave se simt ca la ele acasă domne! Şi dacă suntem la mare, toată lumea îşi face de cap şi caută aventuri sălbatice la asfinţitul zilei. Iat-o şi pe minipiţi serbian fufă, care negociază un viol delicios cu doi negri bulangii, făcători de fericire straşnică. Minipiţi sexi n-are mai mult de 15 ani însă pofteşte la cotor. Şi-a adus şi ajutoare în argumentarea dorinţei ei serioase. Soră-sa de 10 ani şi o huidumă de o vârstă îndoielnică din cauza rotocoalelor de şunci. Negru number one îi face cadou un pupic pe obrăjor, pare-se ăsta e romantic incurabil, şi îi promite că o duce să vadă răsăritul cotorului la lumina fluorescentă din veceul din Omilos. Second negru, nemulţumit de decolteul sexos al domnişoarei minipiţi, îi dă o geantă din piele de şobolan, şi îi promite că-şi acompaniază tovarăşul la veceu. Astea se cacă pe ele de bucurie şi se despart amical într-o explozie de frenezie şi chicoteli de parcă deja se udaseră la subsuori.

Totuşi să nu denigrăm seminţia sârbească în asemenea hal, mai ales când noi suntem vecinii lor în geografie, obiceiuri şi prostie. Pentru că nu mare îmi este mirarea când la câţiva metri de mine, aud vocile stridente ale căutătorilor de comori egeene, vestiţii noştri romales, ieşâţi hîn lume troiţar neamu' halele! Hau venit să vază şî iei tradiţili şî meşteşugili dîn halte ţări numa' cî n-or găsît corturli şî focu' dă la ceaun. Cică a ieşât ţâganii la bronzat la paralia să moară janclovandam! Jupâna ţigâneasă îşi ceartă poradelu' jegos şî jegărât:
"-Unde pizda mumii tale umbli boo şobolanule? Vrei să te hâneci aiceşea mo fraierule? Cine dreacului mai ploteşte mă hasigorarea da-ţi-aş ţâţă în limbă de borâciune!
-Haoleo mămică, să moară mama dacă am vrut să mă înec! Fusei şi-o să mă spăl la cur şi dedui neşte beşini că mă trecu' să moară jiji!
-Te-am dus şî la paralia şî tu te caci pă tine, ţîgan nesimţit
-Taci fo mamă că învăţai să înot. Pot să stau şî la soprafaţă!"

Lacrimi în paradis! Etnicii erau liniştiţi, cu mult mai simpatici decât conaţionalii lor rămaşi acasă. Aversiunea este uneori exagerată, dar doar ei sunt vinovaţi pentru asta şi lucrurile mereu vor sta aşa.

Paralia este un paradis al blănurilor, al bijuteriilor ieftine, al fast-foodurilor şi al multor manufacturi contrafăcute. Pe fiecare străduţă, fiecare alee întâlneşti câte un comerciant care te cheamă insistent să-ţi arate marfa, indiferent că te interesează au ba. Toată lumea vinde câte ceva şi, după ora 7 seara, staţiunea se animă, totul e un imens furnicar. Gălăgie, muzică, sunete, culori, mirosuri, vai de capul tău nene! Preţuri mici şi mari, calfe şi zidari, şi cam pe la toate dughenele se vorbeşte româna. Tu îi saluţi politicos Kalispera şi ei pribegii te întâmpină cu bună seara, mai mai să te ia la bătaie. Românii servitori imediat îşi recunosc compatrioţii ieşiţi gură-cască la cumpărături. Doar românii se uită 15 minute la un produs şi pleacă, aviz scumpei mele neveste (sîc).

Gagicile din peisaj, nebunie cu ele vărule! Despuiate şi pregătite de buşeală la belengher ţac-pac! Cele mai multe sunt văruite pe faţă, după ce în prealabil au turnat un strat de tencuială peste chipul de madonă celestă. Şi uite aşa gletuite, bântuie toată staţiunea după ţoale trenduite şi flecuşteţuri de agăţat pe ele! Când s-apropie ora 11 e vrăjmăşie în cartier. Umblă în curul gol pe căile discotecilor, senzuale şi minore, în vervă procreativă, căutând muşterii seci care să le finanţeze o noapte în alcool şi să le guste tsipoura de sub burtă.

Dar la capăt de drum, liniştea se aşterne pentru câteva minute şi Paralia reîncepe ciclul tumultuos al verii continue, înghiţind nepăsarea căutătorilor de artefacte de la miezul nopţii şi a pescarilor de conjunctură!

LA MULŢI ANI !!!

Într-o zi atât de specială pentru mine, mi-am luat câteva secunde din timpul preţios folosit în spiritul comunităţii proletare, pentru a-mi aminti de prima zi de noiembrie de acum 3 ani!

La mulţi ani iubita şi la cât mai multe năstruşnicii memorabile împreună! Keep them coming girl!

Şi în spiritul acestei zile, just dance with me!

Kulturhaus vs. Street Delivery

După câteva luni de frecţie în urbea picturală macerată, am hotărât să merg la capitală să-mi destind neuronii cu privelişti noi şi să respir tradiţionalul aer de Bucureşti, încercând să mă amestec în decor şi să nu-mi deconspir identitatea şubredă de provincial panicat.
Frumoasă capitală avem. Momentul de maximă exaltare este intrarea la metrou, când mă minunez de grădina Domnului, varietăţile biocenozei mă copleşesc vizual şi acustic, punct ce culmină cu detaşarea spirituală, eliberarea de suferinţe şi fericirea supremă. Uite aşa ating unii nirvana seara târziu după o zi de muncă!

Bălării! Toţi colegii mei de drum sunt ai dracu’ de măcinaţi de mărunţişuri, toţi posomorâţi de parcă au ieşit din groapa holocaustului şi acasă îi aşteaptă apocalipsa, unii citesc cărţulii dar nu înţeleg ce reuşesc ei să înţeleagă în hărmălaia generală, alţii îşi înfundă căştile în urechi şi închid ochii simpatizând cu întunericul din underground, visându-se probabil în Ibiza frecând vreo Innă băşinoasă.

Bucureştiul e o enclavă culturală. Există capitala şi restul ţării. Toţi vor să ajungă în Bucureşti pentru că aici e moda, aici sunt fiţele, iarba e din belşug, prafurile la fel, cluburile gârlă. Aici sunt oportunităţi de dezvoltare profesională, ideile de afaceri se pun pe roate doar aici, firmele te roagă să te angajeze, oamenii sunt diferiţi, cu mult mai luminaţi intelectual, posibilităţile de distracţie într-o noapte de sâmbătă sunt nelimitate, sex în grup în cămine, sex oral în toalete, sex anal în spatele garajului, sex pizdos într-o limuzină cu două sticle de şampanie. Doar şampanie…

Mirajul Bucureştiului te împresoară de cum ai ieşit pe stradă. Nu mare mi-a fost mirarea când o domnişoară blazată însoţită de un gâde lingvistic (sau limbist) mi-a tăiat calea fluturându-şi curul gol pe sub nasul meu, în dezaprobul consternat al iubitei mele soţii. Un petec de zdreanţă îi acoperea splendoarea bucilor, dar dintr-însa năvălea cotropitor obiectul muncii nocturne, în plină societate educată. Curvă necivilizată!

Puhoi de lume pe străzi la o oră la care lumea urbei mele doarme cu durere în coate de agitaţia firii. Gălăgie obositoare la fiecare colţ, chiţăieli nefondate, râsete isterice la vreo poantă expirată, claxoane îndrăcite, semafoare necoordonate între ele, fandoseli de la un pas la altul, modă de nepriceput pentru creierii mei. Într-un cuvânt sintetizator: Frumos!

Şi uite aşa mergând, hopa că mă trezesc în faţa unei ditamai case cu rezonanţe nemţeşti, Kulturhaus. Casa asta de cultură în fapt e un mare club în care diversitatea e la ea acasă. Încă de la intrare mirosul proaspăt de iarbă îţi umezeşte şi calmează nările iar bunadispoziţie te copleşeşte instant. Remarc posibilitatea de a selecta muzica pe care doresc s-o ascult, optând pentru odaia care mă reprezintă. Vreau rock, mă duc şi-mi agit pletele. Vreau minimal, bag un ecstasy şi mă duc la demisol. Vreau pop şi alte variaţiuni, la etaj se poartă. Fum peste tot!

Buimăcit, mă retrag cu gaşca mea la bar şi-mi trag un 0,33 de vară, pe o ieftineală bizară pentru capitalişti. Pe perete atârnă o plasmă pe care se succed imagini alb-negru cu şi despre…porn. Hellyeah, ăştia te deprimau în toată regula. În numele artei, picturi, schiţe şi alte poze răvăşitoare pentru domnişoarele neiniţiate, prevesteau cum se va sfârşi noaptea pentru multe dintre cele bete prezenţe din Kulturhaus. Feministele se scârbeau la modul dramatic dar nu reuşeau să-şi ascundă curiozitatea îndrăzneaţă năzuind spre anumite poziţii defăimătoare. Băjeţii o ardeau bericios pe dume sexuale despre potenţă şi minute.



Conştient că face parte din normalitatea tiparelor din club, am trecut mai departe deloc frustrat, puţin amuzat şi am năvălit în camera de zbănţuială. Bineînţeles, miros înţepător de iarbă pe toată durata spectacolului...Acolo ce să vezi, toţi înnebuniseră, dansuri din coate, genunchi, colţuri de dulapuri, şifoniere, umeraşe, mobilă în mişcare frăţioare. La un moment dat se bagă Cypress şi toţi o iau razna cu sticlele în mâini. Tătele, aici e de mine, să dea dracii în ea de provincie!

Nimeni n-avea treabă cu tine şi toţi se bucurau ca satanele la racolat suflete pure. Frenezie totală! Muzica urla mai ceva ca Monica Anghel. Recunosc că mi-a plăcut atmosfera, decenţa muzicii m-a captivat până în momentul când timpanele au obosit şi-am hotărât să trec în amintire noaptea asta!
Periplul cultural a continuat, căci a doua seară ne-am deplasat pe Arthur Verona pentru a participa la Street Delivery.



Bâlci stradal cu exponate variate care mai de care mai viu colorate, manifestare decursă din dorinţa unor oameni de a scoate din casă majoritatea conectată la reţelele de socializare, majoritate ce uită de viaţă.

Un pâlc de oameni dansa pe DnB sau alte ritmuri mai puţin cunoscute de crema comercialului, un alt pâlc se trăgea vesel în poză, câţiva artişti ambulanţi pictau pereţii cu o măiestrie demnă de invidiat, toată lumea vindea câte ceva. Am găsit o familie care vindea o poşetă din dischete de floppy scoase din uz, lănţişoare din rezistenţe şi condensatori, fotografii pe lemn afumat şi alte ciudăţenii. Târg. Din nou: Frumos frate!



Referitor la modă, la hainele pe care tinerii hotărăsc să le pună pe ei pentru a atrage priviri, comentariile sunt de prisos. Eu aruncat în jeanşi, nădragi şi geacă, tricou fără paiaţe, branduri sau figuri celebre, şi o pereche modestă de snickerşi, făceam clar notă discordantă. O adevărată încântare pentru ochi privind la zarpalele domnişoarelor posedate de atâta nonconformism! Şi masculii exaltau prin extravaganţă!

Culori contrastante supărător de aprinse, linii novatoare prost cadenţate, combinaţii şi mai drăcoase decât horoscopul doamnei naţionale Neti Sandu. Eh draci! Dar cine sunt eu să critic? Aşa e moda! Coafura e un alt ingredient ce condimentează privirile ignorantului.

Şi uite aşa ţăranul provincial s-a integrat în pestriţul bucureştean, căci la fiecare pas întâlneam alţi ţărani provinciali ce mă făceau să nu mă simt atât de stingherit. Căci, slavă Domnului că nu m-a lăsat singur, dar la capitală s-au strâns multe rase pământeşti de prin şubrezeniile proletariatului venetic.

Seara s-a terminat cu un concert susţinut de Subcarpaţi şi alţi invitaţi în aclamaţiile mulţimii trosnite de bere şi iarbă! M-am ales şi cu un CD şi cu câteva întrebări din partea unor necunoscuţi ageamii: „Bă tu eşti ăla de la trupa aia cu „Delicios”? Am ascultat şi io coaie, bravo bă!” Gândacul era şi el provincial şi se băga în seamă ca musca la urda rectului.

Şi ca să-mi consfinţesc reputaţia de ţăran, o uşchesc în boschete ca Patrocle şi mă ţârcâi cu o plăcere neobişnuită, amintindu-mi de urbea mea şi de garda ce ne fugărea. Ah ce uşurare! Dă-o dracu de reputaţie că pân’ acas’ eram fleaşcă bre!
Ce învăţăminte am tras din acest conflict epocal de weekend? E rău să fii normal!

Fumez...Deci Sunt Cool!

Cică 31 Mai e ziua mondială fără tutun, ziua în care fumătorii sunt mai bogaţi şi nefumătorii pot ieşi cu încredere în localurile publice, ziua în care toţi ar trebui să respirăm mai sănătos. Asta în cazul în care poţi substitui ţigara de la cafeaua de dimineaţă cu altceva.

Foarte multe cunoştinţe fumează, fie că sunt prieteni, membri ai familiei lărgite, colegi, inamici la FIFA. Şi fumează frate până se coace plămânu’ în ei şi buzunarul se subţiază în mod vădit. Dă-o dracului de mâncare, ţigări să fie! Şi totuşi, care e motivul ce îi determină să fumeze? Stresul, slăbiciunea psihică, dorinţa de a intra într-un anturaj select?

Ştiu doar cum am început eu. Toţi colegii de facultate fumau ca dracii. Dimineaţa în drum spre cursuri, dimineaţa în bar (care cursuri măh?), la prânz în bar, pe stradă, în clasă, în cămin, în club, acasă, în timpul nopţii ca să meargă bine cu apa sau zeama de varză după cazuri extreme.

Văzând eu cum stă treaba, încercând să mă adaptez noului trend, am cerut o ţigară unui prieten, ca să explorez tainele inhalării fumului, mizând pe reacţiile euforice postmergătoare. Pe dracu euforie, căci duhneam tot a uzină şi fumegam cât un crematoriu. Hulpavii ăştia de lângă mine mă serveau necondiţionat, citind în mine un virtual cumpărător de pachete canceroase, bineînţeles cu scopul de a le distribui frecvent câte o ţigaretă. Şi după ce românul a deprins obiceiul maladiv, hopa că adevărul lor prindea substanţă: “Băi frăţie, dă bă şi mie o ţigare! Gogule, ai o ţigare? Oooo avem ţigări! Nu iei mă şi tu un pachet dracului, hai ia nu mai fi chitră, s-avem şi noi ce fuma!”

Cum să nu iei ţigări când anturajul te respectă atât de mult? Şi parcă erai mai interesant la bar cu ţigara aprinsă, parcă mai repede sărea combinaţia cu gagica tâmpă de la masa alăturată când îţi cerea un foc, încrederea creştea la ouă şi plictiseala o înlăturai imediat prin gesturile aprinderii unei ţigarete fantastice! Uite aşa vă fac poftă ăstora care citiţi! Pachetele se succedau cu repeziciune, şi momentul plecării în oraş culmina cu trecerea pe la magazinul din colţ pentru o binemeritată resursă antiplictiseală.

Orice cauză are şi un efect şi acestea nu întârziau să apară: duhoare constantă de uzinar părăsit de nevastă, lipsa poftei de mâncare, amigdale înfuriate zbierând în fiecare dimineaţă, mâzgă printre dinţii galben-pietrificaţi, oboseală accentuată. Aşadar, unde mai era distracţia? Hmmm! Parcă nu mai păream atât de sofisticat în şubrezeala mea, cuvintele se amestecau cu gustul amar de pe papile, nu mai simţeam bucuria savurării unei fasole cu ciolan afumat, iar celebra gumă de mestecat întărea simptomatic afecţiunea gastro-intestinală incipientă.

Şi de câte ori n-am crezut că o ţigară îmi poate rezolva problemele! Şi tot de atâtea ori m-am înşelat. Au urmat încercări nereuşite de a renunţa la fumat, însă nu am putut ceda influenţei anturajului pentru ca psihicul meu slab mă judeca pentru poziţia mea contrară. Uneori exagerările îmi dădeau metabolismul peste cap, şi astea erau singurele momente în care vroiam să zic GATA!

De un an şi jumătate nu am mai fumat! Nu pentru că aveam probleme de sănătate, nu pentru că mi-am schimbat anturajul, sau pentru economii însemnate, ci pentru că NU AM VRUT SĂ MAI FUMEZ. Am pus punct, fără pastile, plasturi, substituenţi, injecţii, gânduri despre fumat. Pur şi simplu nu m-am mai gândit la ţigară, încercând să îi dovedesc psihicului că se înşeală în privinţa mea. Şi până acum am avut dreptate. Prietenii au început să-mi susţină cauza, să mă felicite pentru voinţa de fier, deci anturajul încă mă accepta, ba mai mult, simţeam o stimă neînţeleasă faţă de puterea mea de a stopa viciul.

Şi acum cred că fumatul a fost o mare prostie în viaţa mea, un rău deloc necesar, un inutil mod de a-ţi arăta superioritatea faţă de ceilalţi. Nu eşti deloc interesant dacă fumezi! Am început să urăsc fumul de ţigară din jurul meu, încerc să evit locurile în care se fumează, ba chiar şi persoanele.

Acum eu sunt cel care îşi construieşte anturajul şi îmi rezerv dreptul de a-mi selecta oamenii pe care îi vreau alături de mine, chiar şi pe considerentul ăsta pueril şi şocant de nociv. Îmi place să simt parfumul hainelor de-a lungul întregii zile, să ştiu că apa de colonie încă are efect după 12 ore, să duc lingura la gură fără să simt miros de ţigară pe degete, să savurez un fruct bucurându-mă ca un copil de gustul nealterat de scârba fierii din gură.

Râd ironic şi răutăcios când cineva îmi oferă o ţigară, am mult mai multă încredere în mine acum. Nu mai sunt atât de stresat, nu mai caut scuze patetice, am devenit NEFUMĂTOR! Ah şi ce înfumurat mă simt! Ba nu! Urât cuvânt! Mă simt mândru că am reuşit să trec singur peste perioada asta nefericită!

În dimineaţa asta am ieşit alături de colegi la o “pauză de ţigară”. În timp ce ei îşi aprindeau cu nesaţ voluptoasele cancerigene, eu mă delectam cu un Snickers şi o banană coaptă. Aşadar…eh, argumentele mele pălesc în faţa poftei de nicotină.
“- Îţi dau o ţigară?” mă întreabă Rareş testându-mi statornicia.
“- Dacă vrei Snickers, du-te şi cumpără-ţi! Vine bonus şi cu o doză de energie pe lângă miligramele tale de gudron”.

Nu mai încerc să determin pe nimeni să renunţe la fumat. Am nenumărate exemple pe lângă mine. Ştiu că ţine doar de voinţa fiecăruia, de sănătatea lor mentală în primul rând. Sunt unii care afirmă că pot renunţa lejer la fumat, doar că n-o fac pentru că le place să fumeze. FALS! Nu se pot lăsa de fumat şi caută ieşiri din corzi pe care nici ei nu le cred! Toţi inventează pretexte lamentabile. Fumez fiindcă am draci şi ţigara e singura ieşire, ţigara e singura mea bucurie de dimineaţă, prânz, după-amiază, seară, noapte, fumez fiindcă sunt stresat, am examene, teste de viaţă, teste de rezistenţă la locul de muncă, fumez să fiu cool, să ies în evidenţă prin stilul meu controversat, fumez pentru că astfel pot scăpa de kilogramele în plus, fumez pentru a mă integra în compania unor prieteni mai mult sau mai puţini loiali, fumez pentru că n-am personalitate şi mă las condus şi dus de nas de cei din jurul meu!

Hah! Şi nu-i nimic mai murdar decât să-ţi săruţi gagica ce tocmai a tras o ţigară în plămân, şi pute ca locomotiva începutului de secol trecut. Şi gustul limbii ei decapitează prospeţimea unei trăiri intense. Hainele, pielea, părul ei duhnesc a Kent ori Marlboro şi tu visai s-o bagi în aşternutul tău proaspăt spălat şi primenit cu Lenor cu aromă de vanilie. Nu-i de mirare că mulţi bărbaţi îşi perpelesc rapid consoartele şi-apoi tot ele fac nazuri că nu sunt satisfăcute şi îndestulate! De unde şi vânătăile! Nevastă-mea e nefumătoare …şi o sărut cu plăcere!

Concluzia mea este suficient de clară, poate n-am punctat toate dezavantajele fumatului, poate multora li se pare ilar, însă personal mă bucur că voi îmbătrâni mai greu decât ceilalţi şi sunt fericit când după o zi de muncă îmi pot îmbrăţişa soţia fără să resimt repulsia ei faţă de putoarea respingătoare a hainelor mele, a pielii, a părului. Dacă spuneţi NU fumatului? IDGAF! Fumaţi-vă şi creierii numai ca să fiţi cool!

Un Altfel de 1 MAI

După pleiada de invective sintetizate în postarea anterioară, adresate în principal celor care nu se regăsesc, revin în a descrie însemnătatea primei zile de mai, aşa cum se manifestă în spiritul meu de 6 ani încoace.
Întorcându-mă în timp, în 2005, nepăsarea era singura stare ce îmi liniştea firea zbuciumată din ultimele luni. Îmi regăsisem pofta pentru muzica aromată „ninety four flava”, redescoperisem gustul berii pe treptele unei scări de bloc, o ţigară neoplazică la o conversaţie cu prietenii adevăraţi (nu ăia din lista de mesenger) despre noul album vechi al lui Pete Rock (& C.L. Smooth) contrastând cu ultima capodoperă a lui Lil Wayne.

Trăiam o linişte dulce, un ropot de tăcere, înfulecam plăceri ca o hienă avidă după o îndelungată secetă sufletească. Nu mă mai bucurasem de multă vreme de astfel de zile. 1 Mai căpăta alte conotaţii în acel an şi rezonanţele religioase îi atribuia o importanţă colosală, cinstind cea mai puternică sărbătoare de peste an, Paştele.

Nu existau planuri pentru că zădărnicia lor mă dezgusta, şi, privind înapoi, către decepţiile neîmplinirii lor sau a aşteptărilor mult prea ridicate legate de ele şi pierdute pe hârtie, doream ca de data asta să risc prin nepăsare, indiferenţă şi să las totul la voia întâmplării. În seara dinainte nu am luat lumină, nu mi-aduc aminte să fi ieşit pe undeva, să particip la slujba Învierii sau să dovedesc în văzul lumii ipocrite, credinţa pe care o simt doar în conştiinţă. Şi totuşi, a doua zi, un apel telefonic mi-a confirmat starea de binedispunere, la capătul celălalt fiind un bun prieten care îmi deschidea poteca spre câteva halbe de onoare. Patima spumei îmi lăsa apă în gură şi n-am stat mult pe gânduri.
“- Man! Noi ne strângem în Talii!”

Era barul preferat, unul dintre puţinele care mai vindea bere din dozator la halbă de sticlă, pe un preţ de nimic. Atmosferă de sărbătoare, soare, voie bună, glume seci, poante ironice, ocheade către noile cunoştinţe, “Salut! Salut! Ce faci? Bine!”, simple presupuneri că toţi se simt în regulă, degajaţi de cotidianul nefiresc de tern. Exact tiparul pe care mi-l doream. Şi-n constelaţia după-amiezii silenţioase, hazardul prinde forme, nepăsarea pare că se năruie, pacea universală se rupe, se aprinde şi dorinţa se materializează inedit în subconştient. Şi apare EA!

Nu mai ştiu cât de blazat îmi impuneam să fiu în acele momente, dar prezenţa ei nu m-a lăsat indiferent. O dată cu ea aveam să descopăr că uneori viaţa are sens dincolo de nepăsare. O ştiam din vedere, dar nu schimbasem mai mult de 5 cuvinte, şi alea de complezenţă. S-a aşezat la masă zâmbitoare, chiar lângă mine, probabil pentru că îi inspiram mai multă încredere decât ceilalţi, puşi pe şotii şi pe ironii nebănuite. Departe de gânduri ascunse, malefice, am răspuns calm, cu o politeţe necaracteristică, întrebărilor simple, curate, inocente pe care mi le adresa în tentativa de a-mi testa seriozitatea. Recunosc că m-am înfruptat cu dulceaţa sclipirilor din ochii ei mici şi mi-am rumenit fruntea cu obrajii ei ispititori. Parcă mi-era greu să disimulez, să mă prefac mârşav şi mi-am zis că n-am nimic de pierdut dacă intru în jocurile ei copilăreşti, amicale, pe alocuri cenzurate.

Şi totul a culminat cu momentul în care soarele, ca să păstrăm analogiile, şi-a luat rămas bun lăsând loc luminilor oraşului să tragă cortina peste ziua aproape perfectă, înviorând noaptea şi învăluindu-mă într-un sărut suspendat pentru totdeauna în timp, precum un icon intangibil, de nepreţuit, care peste ani urma să devină o referinţă considerabilă. Nu vă imaginaţi bliţuri, confetti, artificii şi petarde, efecte speciale desprinse din filmografia lui Roland Emmerich. A fost natural, cât se poate de normal, şi de atunci am început să respir alt aer, să-mi desenez alte ţinte, să-mi luminez alte scopuri şi să-mi conturez o identitate pe care visam s-o dobândesc. Mi-au plăcut multe la ea, am aflat multe calităţi pe care nu vreau să le expun public într-un exces de patetism.

“Cum vă înţelegeţi?” suna destul de ameninţător, un fel de obişnuinţă molipsitoare, silită, dependentă parcă de un acord între părţi. Când întâlneşti diversitate, acel diferit la care năzuieşti, întrebarea asta e mai mult decât retorică. Iar în răspunsul evaziv „Bine”, se adunau momente unice, cuvinte entuziaste, pasiuni nesaturate de mintea cotropitoare.

Eşti în siguranţă când ai pe cineva lângă tine şi când loialitatea este mai presus de neprevăzutul nefast telenovelistic, şi mereu celebrăm prima noastră zi de Mai, distanţaţi şi distanţi de furnicarea comună şi anestezică a populaţiilor mumificate de exodul către mare, către degradarea generală de pe litoralul patologic, altădată perla Europei răsăritene, către desfrâul dezonorant şi dezumanizat devenit tradiţie.

Suntem abia la început, e primul fel doar, o să-l folosim căci am primit har, nu ne vom irosi în zadar chiar dacă drumul e sinuos şi trăim printre oameni. Te iubesc! Chiar dacă ți-am mai spus că sună modest și naiv. Îmi place să ne desenăm pașii împreună, sperând că ne vom continua calea chiar și dincolo în eternitate. Ne vom aminti mereu acel MAI de poveste care m-a făcut să renasc precum cântecul lui Common Sense, scuturându-mă de praf. 1 Mai este al nostru și îl vom păstra mai presus de inele, conexiuni, dovezi de dragoste. Te sărut, chiar dacă nu mai suntem în spate la prefectură!

Un Fel De...Unu Mai

Ce înseamnă pentru noi 1 Mai? La drept vorbind, reprezintă ziua internaţională a muncii, zi pe care o sărbătorim NU prin muncă, ci prin lene metastatică. 1 Mai din acest an n-are nici o însemnătate trândavă, deoarece duminica, prin definiţie, este ziua în care şi gunoierii se spală, clubeţii merg la biserică rugându-se pentru bani de buzunar, fiindcă urmează o nouă săptămână de clubing, tatuaţii nu mai aglomerează sălile de fitness şi nările cu prafuri fiindcă oferă o pauză organismului solicitat, iar eu mă delectez în compania somnului de frumuseţe până pe la orele amiezii.

Ca definiţie generală şi în accepţiunea multora, 1 Mai este ziua progresului ştiinţei şi tehnicii, ziua celebrării muncii intelectuale şi a culegerii roadelor acesteia de pe urma invenţiilor şi inovaţiilor care au dus lumea în haosul informatic fără de mântuire.

1 Mai e aşteptat cu interes şi căldură frenetică de mulţi schizofrenici, în speţă copii tulburaţi emoţional şi tulburi la privire, iritaţi de rutina apăsătoare, dornici să schimbe ceva şi al căror motto e Carpe Diem, mai exact fute-ţi viaţa cât poţi de adânc şi astfel o să scapi de realitate.

Copiii ăştia, îmi place mie să le spun „nesupravegheaţi”, măsluiesc o scutire două, şi un carnet de note sau după caz portofelul tăticului forjor, şi hop-ţop din senin, se urcă în trenul spre clasica destinaţie a tinerilor fără viitor şi frustraţi din cale-afară, Vama Veche. A pleca la mare de 1 Mai este în trend. Fie că pleacă cocalarii cu cele câteva piţi pizdofrenice, fie că pleacă turbaţii inflamaţi de substanţe interzise, cert e că pe nisipul vămii se întâlnesc deopotrivă alcoolişti vodcari, drogaţi caramelizaţi , violatori de zâmbete, violatori de pizdulici oloage, în general blegi şi oblojite la fofo, numai exemple de urmat ale societăţii pur româneşti.

Ai n-ai bani, pleci la mare frăţioare! Beleşti cariciul pe nisip şi te bucuri de briza răcoroasă, mănânci o singură dată în astea 3 zile cât ţine tărăşenia, asta în cazul în care măta ţi-a făcut pacheţel cu jumări că altfel, din conul penis haleală! Ţigări la greu, mahoarcă până te ia dracii, fumezi până te caci pe tine şi-ţi umfli amigdalele cât porcu’ de Crăciun. Şi bineînţeles că stocul limitat se duce dracului şi te apuci de cerşit ţigarete. Ceri una colegului, una colegei, una prietenului colegei, una vecinului de pişoar, alta cerşetorului de ţigări, până când ajungi la felaţie pentru o blestemăţie canceroasă. “Daţi-mi fraţilor o ţigarăăăăă că nu mai poooot!” Şi treaba-i serioasă! Intri în fibrilaţii, paranoia te pupă în ceafă, te mănâncă pielea, te scarpini în cur de nervi, te dai cu capul de pământ şi începi să aduni chiştoacele din nisip, să le sudezi şi să guşti orgasmica lulea precum Oana Roman izgonită de McDonalds în şaormeriile de pe Lipscani. Toată lumea fumează ţigări de căcat, alţii mai şubrezi fumează căcatul din ţigări. Pachete, pachete...foiţe, foiţe...Beznă şi lumină din belşug, stării contradictorii, veselie în paradisul ieftin, reverie pe plaja îmbâcsită de rahaţi. Vama veche în extaz. Mhm! Patetic!

Să nu mai luăm în calcul procesiunile igienei zilnice umane, care...lipsesc cu desăvârşire din programul petrecăreţului. Duşul e prohibit. N-are autorizaţie de funcţionare pe durata desfăşurării evenimentelor distractive. Şi toţi put ca morţii. Nici nu apar circumstanţe infecţioase. Bălălăul obosit pişă mădularul la boschete, apoi se întoarce în cort şi desface pacheţelul cu merinde, bagă la maţ şi se linge pe deşte de muştar, mai dă şi colegului flămând, apoi iar la boschete, se cacă liric fredonând Cargo – Noaptea Vrăjitoarelor, apoi îşi aprinde o ţigară după ce în prealabil se scobeşte în măsea fiindcă restul de hamsie îi perturbă integritatea. Apa îl trage de mânecă revoltător, dar Mircică n-are remuşcări, ce kilu’ lui!

Nu-mi place Vama Veche şi nici conceptul definitoriu zilei de 1 Mai în vamă. Nu-mi place nici trupa (aş spune că o urăsc din toţi rărunchii) dar asta e altă poveste! Nu găsesc nimic util ori constructiv în a pierde câteva zile de odihnă pentru a pleca la mare de 1 Mai. Deschiderea sezonului estival drace! Forfotă în cluburi! Bani cheltuiţi fără discernământ asta în eventualitatea în care eşti suficient de lucid încât să-ţi iei o cameră decentă. Că poţi „s-o arzi pe plajă pe panaramă” pe ţigările şi alcoolul altora. Şi dacă ai noroc bagi şi-o liniuţă pe moca şi te ridici şi-n fum, dă-l satanei de aer curat! Poţi s-o dai reggae, “yah man babylon bumboclot” dar nici dracu nu te bagă în seamă în sfera pulimii beţivăneşti. Dacă ai talent la dans poate prinzi şi vreo reptilă sioioasă s-o perpeleşti sexual în baie în club A sau B sau în ce alt pavilion ţi se scoală...Păăăi da, desigur...This is like LOL!

Mi-aduc aminte de dialogul pe care l-am purtat cu sincerul meu coleg a cărei poreclă cinsteşte cornutele:

- Băi marocanii! Tu nu ştii şie-i frumos bre!

- Ce dracu e frumos mă? Bei până te caci pe tine în vomă şi dormi în moloz! Te speli la cur dacă plouă!

- Îi aşa di fain acuolo, în chielea mia, îi supertarie man, abar n-ai tu di aldi distracţîi! Stai aicişa şî mori în paradisul ista di cacat.

- Cel puţin paradisul meu e intact!

- Acuoloşa ti faşi chişat coaii! Mă-nţieleji? Adicî ti doari la pulî di tăţi!

- Păi şi aici e cam la fel! Aşa simţi tu distracţia?

- Nooo! Gionz nu hi fraiericî! Acuoloşa ieşti tu şî maria şî dansiezi pi plajî şi baji ş-un gioint şî ti ia dracu! Înţieleji? Şî prinzi o caprî şi-o dai cu curu-n sus şi-o găuneşti di crapî plamânu-n ie!

- Sunt “straight” mă! Curat însurat şi spălat!

- Da’ nu-i aşielaşi farmic coaii! Nu ti lasî muierea da daaaa! Nu știi și pierzi bă! Iești chitros!

La un moment dat mi l-am trimis dracului să se mai sature şi el de limba lui stricată. Asta se întâmpla acum vreo doi ani. Acum bunul meu prieten a renunţat la viciul caprelor (il felicit pentru asta), şi a petrecut 1 Mai într-o atmosferă umană, cu mâncare bună, apă caldă, plimbare revigorantă (deja cuvântul ăsta mă intrigă dar sper să nu devină un subiect de amuzament printre cocalari) şi odihnă înţeleaptă. Poţi să te odihneşti făcând sport…

Cei care vor să petreacă 1 mai la mare, în vamă, vomă sau oriunde pe litoral, sunt liberi s-o facă. ÎNTÂI MAI bine v-aţi lua o carte să vă aerisiţi capetele! Şchiopilor! Dar nu sunt eu Bush să judec terorismul intelectual din jur.

Se pare că au lansat şi o sectă, declinând cuvântul auster şi autointitulându-se vamaioţi! Eh și mă doare în părul de pe piept dacă vreun răzleț vizitator al blogului meu se simte atacat principial de ce am scris eu în acest post. Nu am vrut să-i lezez integritatea defăimând stațiunea cu pricina, care de fapt e un sat pescăresc abandonat acum mai bine de câteva decenii și repopulat acum vreo câțiva ani, cu tinerii studenți “homeless”, amatori de distracții bolnave, nocive, fără substanță creatoare și pline de căcat colectiv. Ai și secțiune de comentarii unde poți să înjuri cât te țin corzile fiindcă oricum îți șterg postul și-ți dau un IGNORE cât caps locku’ de enervant.

Ceilalţi români, care nu se pretează la o călătorie până la mare, ies la un grătar cu mititei, cefuţă de purceluş sintetic, ciocănele de puiuţ dopat, q-packuri de bere la 2 jumate’, fac burţile tanana, fălcile doldora cu friptane şi a doua zi la fitness în măduva calului că ne-am învrăjbit în calorii! Să vezi bule la gurile lor neastupate, toți la iarbă verde cu boxele mașinilor în blana țigănelilor lăutărești specifice! Românisme tipice! Odată am fost la barbecue cu semințe! Și i-am leșinat în salivă pe maimuțoii bronzați, dă-le doamne cuget!

Ne vedem la anul de 1 Mai într-o vamă cu bun simț! Fără mizerie! PIS!

Conştiinţa...Îndoielnică

În călătoria mea prin ungherele întunecate ale existenţei, m-am lovit de multe ori de un zid nenorocit numit conştiinţă. Am apucat frumuşel barosul ignoranţei şi am început să sparg zidul, dar el nici chip să cedeze. Şi dă-i şi sparge şi iar dă-i şi nu se sparge! M-am apucat şi de fiare, doar-doar voi reuşi să-l crăp într-o zi. Zidul semeţ n-avea nici o remuşcare şi mă privea dispreţuitor. În fel şi chip am încercat să-i înşel vigilenţa, să-l iau prin surprindere şi să-l dărâm cu buldozerul infamiei, să-l detonez cu trinitrotoluenul deşertăciunii, să-l ard cu focurile pierzaniei. Degeaba! Zidul mai mare creştea, ca Prâslea, iar eu tot mai mic eram în faţa lui. Of şi cât de curios eram să văd ce se află dincolo. Cu greu distingeam printr-o neînsemnată fisură, bogăţiile, extravaganţele, luxul, adrenalina, viaţa la limita insanităţii şi mă retrăgeam indignat în celula frustrării, ca un robot scos din uz de un super-robot, aruncând săgeţi de ură către zidul neîndurător.

Mânat de un puternic sentiment de antipatie şi ostilitate asupra conştiinţei, am vrut să-mi asasinez vecinul de la 3 pentru câteva piese de Lego...dar n-am făcut-o. Boul le-a pierdut după două zile şi l-a desfigurat tatăl, cu blândeţe părintească.

Am vrut să sparg geamul vecinului de la 1 fiindcă îmi tăia mingea de fiecare dată când îi lovea maşina. El era poliţist, tocmai motivul care mi-a dat de gândit. N-avea cum să ştie că maşina nu se parchează în...parcare. Ne îngrădise teritoriul de joacă, iar spiritul de frondă cuprindea masele infantile ale căror buzunare răsunau de bolovani. Dar nu le-am spart...însă fi-sa avea să crească...

Am vrut să pun petarde în toba de eşapament a maşinii vecinului de la parter. Motivul? Niciodată nu era acasă când aceeaşi minge sărea în grădina, proprietate a statului, pe care şi-o însuşise pe nedrept. Şi surpriză! Conştiinţa era oarbă! Şi toba s-a dus dracu’! Păi până când frate!

Am vrut să dau în judecată cerurile pentru ploaia necontenită ce ne ştergea urmele de frunză ale cretei de pe asfalt, în aproape fiecare după-amiază de primăvară-vară. Şi conştiincios invocam divinitatea printr/o ofrandă poetică: „Cărămidă lucitoare/Dă-i doamne să fie soare” Şi au venit schimbările climatice...

Am vrut în nenumărate rânduri să asasinez alt vecin de la 3, pentru ardoarea, caracteristică municipalităţii periferice, prin care dovedea potenţele muzicaliceşti ale “ufărului” ce râgâia necontenite lăutării manelistice şi ţigăneli specifice. Dar conştiinţa m-a oprit de la înfăptuiri necugetate. Însă avortonul sigur a învăţat Insane In The Brain, căci Cypress Hill n-avea conştiinţă. Nici acum n-ar fi o soluţie rea, mai ales că justiţia îşi face datoria silitoare şi devotată şpăgii. Aş mai scăpa lumea de un trepăduş venit de la spălat vase din Spania.

Am vrut să devin un interlop de temut, să racolez puştoaice parazite de pe internet, să le asigur protecţie şi clienţi înstăriţi şi să-mi întregesc colecţia auto cu merţane şi aston martine, să devin noul Escobar printre câteva linii de stupefiante alese şi să mătrăşesc concurenţa neloială. Dar mama s-a opus cu un dos de palmă şi-am ajuns inginer: “Bagă-ţi mă minţile în cap şi pune burta pe carte, nenorocitule!”

“Mami? Da’ fotbalist mă pot face?” Repet: …inginer!

Degeaba mi-am conceput minuţios planurile de organizare a unui grup infracţional interjudeţean. Toţi prietenii mei vroiau să fie capii şi luptele acerbe dintre ei, pe scena dramatică a meselor din pub-uri, sfârşeau în gâlceavă şi senzaţii de vomă. Nu pot să plec la furat în Monte Carlo şi să scot femei la produs în Bologna dacă ăştia se măcelăresc din cauza rezultatelor din Liga I.

După cum observaţi din expuneri, conştiinţa are un rol decizional tranşant în cariera mea de infractor. Deopotrivă, spiritul creştinesc anihilează imboldul, căci poruncile cele zece lucrează psihologic şi nu mă pot abate din a le urma orbeşte. “Că Doamne-Doamne e sus şi ne vede...” mă ameninţa bunică-mea când refuzam politicos mic dejunul burghez din magiun şi ceai. Şi conştiinţa îmi trăgea o scatoalfă după ceafă: „Ia mă şi mănâncă! Lasă mofturile! Că face femeia infarct şi…o ai pe conştiinţă!” Bunica trăieşte şi acum, e binemersi, asta pentru că, spre deliciul greţos al pântecelor, am mâncat magiun cu ceai, mulţumită conştiinţei.

N-oi fi eu vreun Oscar Wilde dar, fără de tăgadă, conştiinţa e lucrul cel mai divin din noi, dacă mi-e permis superlativul pleonastic forţat. E controlul asupra acţiunilor pe care le întreprindem sau pe care instinctual suntem tentaţi să le iniţiem, în detrimentul moralităţii. Aş putea s-o numesc duşmanul mitologic ce-mi ruinează faptele şi iniţiativele corupte în numele binelui de basm popular, un fel de Greuceanu spintecând zmeul buclucaş, unde zmeul e tocmai instinctul…animalic vorbind.

Putem face studii literare filosofice nesfârşite şi reprezentări analitice, exemplificări complexe, poate chiar capabilităţi statistice şi matematice, însă conştiinţa cu greu poate fi definită iar instrumentele şi ghidajele după care acţionează, cu greu pot fi înţelese de sufletul simplu. Unii înţelepţi, iluştri oameni de ştiinţă, relaţionează conştiinţa cu frontierele fizicii cuantice, alţii cu inteligenţa în formă pură, asimilând conştiinţa în tâmpenii structural-fenomenologice pe care ei le numesc teorii. Bullshit! E o forţă nevăzută care te împiedică să iei decizii proaste, neconvenţionale, şi îţi oferă alternativa diplomatică şi corectă a sinelui milostiv mizând pe alegerea potrivită. Nu face lucrul acela necurat căci nu este bine! Cam aşa te plesneşte conştiinţa.

E absolut limpede şi adevărat că se află în strânsă corelaţie cu deprinderile religioase pe care le-am moştenit sau dobândit în timp. Dacă te năşteai hindus, n-aveai conştiinţă şi mâncai bambus la aceeaşi masă cu maimuţele, mişcai din buric pe sistem turbo că doar aveai steaua în frunte, ori după caz punctul veunui marker, şi puteai să zici adio cotletului de vită la grătar. Te spălai din joi în…Gange, cu morţii în decor plutind pe lângă tine şi unde unul se deşerta, altul se înfrupta. C-aşa-i în societatea modernă!

Te năşteai musulman? Vanadizm, hecsdrebizm, nadzionalizm, harem, vribtane (cotletul renegat de mai sus), betrol, rahzboaie ! Constiindza ?? Boate la voi man! La noi e mătchel ji derorizm! Deci nici o urmă de conştiinţă pe alocuri. Şi e de admirat, în contextul în care, pe meleagurile străbune, moghioroş ghezo face apropouri cotropitoare, după ce că il găzduim gratis alături de alţi huni găozari, fără deschidere la mare.

Vrei să ucizi un manelist? Cine te împiedică? Evident conştiinţa! Şi apoi ai “mustrări de conştiinţă” fiindcă nu ţi-ai cumpărat din supermarket setul de cuţite la reducere. Vrei să ucizi un grup de manelişti? Conştiinţa îţi interzice să porneşti războiul…fără ca în prealabil să-ţi fi procurat un Kalashnikov de la ucraineni, sau dacă îţi merge bila, să-ţi fi construit o bombă artizanală ale cărei ingrediente le găseşti cu uşurinţă pe alte bloguri.

Poate te caracterizează sadismul şi ai vrea să ciopârţeşti o babă şi să-i furi pensia de urmaş după ce în faza preliminară ai pângărit-o. Conştiinţa are multe drumuri de străbătut şi multe şanţuri de săpat în creierul tău maladiv. Du-te la muncă uzbecule şi lasă visele de preamărire spirituală! Baba n-are pensie!

Te roade curiozitatea să descoperi ce huidumă se află în spatele liniilor telefonice erotice? Conştiinţa te împiedică să percutezi, nu de alta dar când măta o să vadă factura o să te bată măr...cu cureaua...şi nu mai pupi mâncare caldă. Sau poate vrei să observi unduirile vreunei ponosite de pe casele de toleranţă online dedicate lăbarilor isterici. Conştiinţa te împiedică să adulmeci farmecele curvei, mai ales când cardul ţi-e solicitat din greu şi plânge necontenit când se scurge. Plus că rămâne conţinutul explorerului bine stocat în PC, iar dacă ai neşansa ca prietena ta să fie mai deşteaptă decât tine, ai jupuit-o pe sfânta măciulie. De la palme...netede...

Conştiinţa mă trezeşte în fiecare dimineaţă: „Wake up Gigi, marş la muncă! Nici ziua asta nu e a ta!” Chiar trebuie să-mi reaminteşti asta de luni până vineri? Ora 7? Sunt CONŞTIENT că nu a venit ziua mea...încă...dar simt că o să vină...curând... Când mă voi lepăda de conştiinţă...

Alcoolicu'...Muncii

Dimineaţă…ergh…din nou serviciu, birou plin de praf, neîncăpător pentru stiva de hârtii pline cu analize, cifre, litere şi culori de markere. E o plinătate neobişnuită în jur, în deplină disonanţă cu energia pe care mi-o curm printr-o mişcare necontrolată din picior. Şi e joi, murdară zi de joi, ziua pe care aş scoate-o din săptămână dacă aş fi directorul general al unei companii de furaje.

Mistă Jorj porneşte calculatorul tacticos şi îşi şterge ochelarii strecurând printre dinţi un “salut” neconvingător. Şi deja atmosfera letargică se strică, fiindcă dual coru’ începe să macine, să scuipe, să urle în convulsii neînţelese, ca matematica pentru Marean. E doar un Antonov obosit de rigorile tehnicii de azi, care se prăbuşeşte zilnic pe la orele 15:00.

„Hai bă Jorj, ţi-am zis că nu mai are multe zile scula asta. Du-l dracu’ la IT că mă trezeşte în fiecare dimineaţă. Nici n-apuc să-mi beau cafeaua”, zice doamna Heta, mama adoptivă a tuturor depravaţilor din birou.
Jorj e de o calmitate imperturbabilă vorbindu-şi sec în barbă: “Mdeah, cine vorbea de trezit! Moară stricată şi supraponderală! Cu scula asta am câştigat bătălii şi depăşit cumpene”. Adevărul e undeva la mijloc, căci supersonicul Hetei vine direct de pe frontul din Afghanistan, cu surle, trâmbiţe, alai şi…gălăgie ca la botezul unui puradel pestriţ şi oltean.

Şi uite aşa începe larma. Sună telefonul…Din păcate nu e apelul pe care îl aştept şi interlocutorul meu închide grăbit, speriat că i-aş putea da o replică tăioasă.
Madam Loomy tună şi fulgeră şi strecoară o duzină de blesteme la adresa slugarnicului Dobăr, fascist ambiţios care nu-i urmează sfaturile şi îi deturnează comenzile ca un Muttley antisocial.

“- Ce doamne iartă-mă (zi pe nume că nu te-aude!) v-am zis io, mă fi-r-aţi ai dracului (aşa! vezi că poţi?) dă proşti nemâncaţi! Nu mai pot! Nu să mai poate lucra în condiţiile ăstea! Le făcură zob pă toate, mutanţi satanişti!” Heta îi ţine isonul şi îşi susţine colega metropolitană într-un dialog pur câmpenesc desprins din muncile agricole ale sapei de primăvară din Lucieni-City: ”Făi Loomy, mai taci fă dracului că nu mă pot concentra!”

Nu înţeleg o iotă din bazaconiile lor, însă mai mult ca sigur conversaţia teribilă a dimineţii îl trezeşte din grotă pe masculul dominant constipat Lee, cel care îşi face brutal apariţia în peisaj aruncând o tiradă de bolboroseli specifice aceloraşi munci agricole, însă din culturile orezarilor de prin Asia îndepărtată: “ciun-cia-iang-ţon-ţân-şien-şi-zo-can-cie-ţuoh-hăă!” Omul silabiseşte descumpănit că damele se uită prelung la el, într-o batjocură ieftină şi sănătoasă: „Hehehe! Ia-uite-l şi pe ţâşti-bâşti vine el cu zarva! Potaie gălbejită! Iar a fost la curve şi l-a luat somnu' în bale! Vin' la mama să te stârnească, ejaculator precoce!”

Limbile ceasului din perete aleargă concentric către ora 4 când bate gongul, şi scot fire albe roboţilor de pe scaune, preocupaţi de orice altceva decât de ei înşişi. Îmi e teribil de greu să citesc emoţii pe feţele lor translucide, învăluite în preconcepţii primejdioase formate sistematic în epocile de aur, mimici prejudiciate moral apăsate de greutăţile pe care singuri şi necondiţionat şi le-au făcut.

Pe fruntea căruntă a domnului Ash citesc visul de a-şi vedea copiii realizaţi şi dorinţa, neîmplinită, de a-i avea aproape. Cu un zâmbet tremurând, mi-arată creionul de firmă, Faber Castell, pe care cu mândrie îl ţine între degete. „-Hai domne lasă-mă cu făcăturile matale! Io scriu cu Pensan Ofispen portocaliu si tot nu mă dau rotund!
- Da, dar al meu e de la fi-miu!” şi se apleacă trist asupra foilor. Am înţeles apoi că fi-su’ urma o carieră prin restaurantele din periferiile Madridului, lustruind porţelanurile pline de grăsimi spanioleşti.

Multor feţe le atribui povara ratelor, creditelor prin bănci antipopuliste, pentru nevoi personale, case şi viloase, garsoniere mizere, maşini luxoase aduse de la nemţi sau bulgari, electrocasnice, mobilă, parchet, centrale termice sau vreo apă de toaletă de 1000 de lei pentru viitoarea noră fandosită.

Ziua de salariu e o binecuvântare pentru mulţi. Şi ţine o oră. Oră în care se achită dobânzile, se plătesc facturile demne de un contribuabil docil, se umplu sacoşele pe jumătate în perspectiva umflării maţului până la proxima binecuvântare. E singura zi în care roboţii se deconectează de la cabluri, scap de aparate sau de sforile păpuşarilor de la marginea lumii obtuze, singura zi în care se râde cu poftă când cumătra Bubulina varsă cafeaua peste toate foile cu planuri lunare, stive de cifre şi socoteli, sau domnul Şopârlă se scarpină la socoteală armonizând la piept acordurile unui acordeon fantasmagoric.

Inspiraţia clipei i-a părăsit pe toţi. Vin obosiţi la birouri după nopţile agitate pentru că fata dintr-a 10-a a fugit cu un hăndrălău cocalar sau pentru că menopauza e frustrantă, mai ales după emisiunea lui Capatos. Pleacă extenuaţi de la serviciu, găsindu-şi refugiul în gradele alcoolului industrial de pe la tejghelele înjositoare, sau în scandalul mediatic dintre două ciuperci necrofile aflate în divorţul secolului. Unii sunt microbişti, relatând mai degrabă, vulgaritatea antrenorului şi a invitaţilor emisiunii de după meci, decât meciul în sine. Alţii sunt microbi trataţi genetic cu indiferenţă maladivă faţă de criza economică, mulţumindu-se cu somnul de frumuseţe în compania amantei care îi suge toată agoniseala.

Şi toţi pupă în cur. Nu chiar toţi…însă…majoritatea pupă în cur. Pupă în cur directorul pentru a-şi aduce rubedeniile în firmă, pupă curul şefului direct pentru promovare pe un nivel trufaş, pupă în cur şefuţul să-i dea un calificativ mai gras decât munca pe care o execută, pupă în cur IT-ul să-i dea acces pentru vizualizarea paginilor porno sau pentru instalarea de puzzle-uri cu păsărici deşucheate, pupă în cur aprovizionarea să-i dea un PC performant pe care să ruleze FIFA sau un scaun rulant pe care să îmbătrânească şomând, pupă în cur numele companiei deşi el e un prost, plătit prost şi nimeni nu-i ştie numele.

Realitatea românească e dură pentru omul onest, religios, familist, muncitor, care-şi contabilizează veniturile din mila corporaţiilor, străin de fenomenul interlop al producerii banului. Dezolarea biroului mă influenţează nefast, mă indispune permanent şi îmi atrofiază caracterul. Colectivul nu mă susţine, mâhnirea convenţională generală e morbidă, spasmodică şi îmi taie constant firele de încredere într-o lume ideală. Colegii disimulează, simulează normalitatea printre gratiile groase ale biologiei lor şi urcă Golgota la nesfârşit, căutând mântuirea.

Şi uite aşa mă irosesc zi de zi în gaura de vierme, trăgând pe nas praful nuclear şi câutând cu dispreţ să grăbesc limbile ceasului din perete. Şi nici nu mi-am dat seama când au înflorit copacii…