Hip-Hopping!

          

           Fu o ţâră de timp de când n-am mai mânuit penelul meşteşugit al literelor din spatele tastaturii, şi pe această cale, trebuie să-mi cer scuze, mie, fiindcă oricum nu citeşte nimeni pălăvrăgeala mea. Aşa că scuză-mă alter ego, pentru nesăbuinţa de care am dat dovadă!

           Bon! În acest răstimp m-am ocupat de căutări. Ce fel de căutări? Muzicale! Ca să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele în domeniu, mai ales pentru conversaţiile şarmante susţinute cu prieteni simpatici şi antipatici.

           Şi în comunitatea asta predominat ţigănească, manifestată viral în subconştient, iacătă am încercat să-mi lărgesc orizonturile catalogate drept restrânse, şi să-mi definesc noi viziuni, fără a-mi maltrata preferinţele. Mă declar un ascultător docil de hip-hop, ajuns la o maturitate respectabilă în ale beat-ului gusturi. Şi ca un Monsieur Chef (nu ridicolii protevişti), degust singuratic tainele culinare împărtăşite în difuzoare de trubaduri-bucătari dasefxieni, brand-nubieni şi alţi rodnici virtuoşi cu bun simţ.

            Şi cu astea fiind zise, m-am hotărât să încerc şi ceva indigen, lucrat în patria mea scumpă şi dragă, simţindu-mă câteodată ofensat de pumnii celor care şi-i bat în piept susţinând evident „mişcarea” românească. Mă, şi ultragiul ăsta merge atât de departe încât m-am hotărât să descarc albume şi să le ascult cap-coadă, mizând pe revoluţia intelectuală ce va prinde aripi de foc în creierul meu obosit. Prin comparaţie cu acum vreo 8-10 ani, poate şi mai bine, ani care mi-au deschis un apetit neştiut pentru microfon, în prezent internetul musteşte de artişti care se promovează utilizând instrumentele cele mai la îndemână: youtube, myspace, facebook, forumuri, bloguri, etc. Ţi-ai tras o piesă, hop cu ea pe ţeavă, share la prietenaşi, share la negri mititei şi duşmănoşi, share la doamna profesoară şi la toţi dracii autentici din lista de mesenger: „Brand new hit cu MC Ibric, ascultaţi şi daţi mai departe!” Căcatul e acelaşi şi pute nestingherit. In definitiv, ăsta-i un lucru bun într-o ţară patronată de Chis Efem şi salam.

             Youtube-ul este cu adevărat PLIN de rep românesc, artizanii rimelor domină criza şi suscită interesul necunoscătorilor stresaţi la birou, într-o fabrică de fiare, aka EU. Voi descrie şi partea egocentristă peste câteva rânduri. Dacă încerc să analizez esenţele din care sunt plămădite aceste bunătăţi spirituale, nu sunt departe de Obregia, aşa că voi trece în revistă, cât se poate de obiectiv, ingredientele de bază ale compoturilor de note muzicale.

          În primul rând, genul ăsta muzical este clar definit de un ritm al tobelor care pică în cascade, în combinaţii tumultoase, vindecând timpanele bolnave de atâta sămânţă orientală. Tobele trebuie să inspire forţă, autenticitate şi să formeze un tandem perfect pentru un ritm perfect. E greu de stabilit compatibilitatea lor, însă inspiraţia derivă tocmai din diversitatea lor cotropitoare.

          Basul, în combinaţie cu toba mare, va dori să iasă în evidenţă fără prea mult efort; îi place să fie jucăuş şi cât mai natural, pentru că el dă aroma perfectă compoziţiei. Aluatul fiind deja preparat, se adaugă crema ce oferă identitate produsului şi conferă o anumită melodicitate, un sample (o bucată clasică sau nu, împrumutată din alte muzici, sau nu), câteva note de saxofon sau pian, chitară, vioară, acordeon, ţambal, luate împreună sau nu, depinde de gradul de panicare al meşterului. Armonia tuturor elementelor nu poate fi pusă la îndoială, altfel se taie ca maioneza sau ca mutulică după o serie de prizări nefericite, lângă Doamna Andreşan, of course!

               Chestiunea în cauză este că, testând piaţa online, parcă aud aceleaşi repere la nesfârşit. E acelaşi sample chinuit de chitară, pian, vioară (aş fi preferat acordeon), aceleaşi note monotone, monocorde, monosilabice. Pur şi grav de simplu, MEDIOCRU. Sunt mulţi tineri nefericiţi care deplâng iubiri pierdute, şi subit învie într-înşii flacăra sentimentală a poeziei. Nefericit, citez:

            ”Am nevoie doar de tine, de toată fiinţa ta/Şi de cheia inimii în care m-aş scufunda/Ştiu c-o voi găsi, voi pleca pe acest drum/Am luptat pentru ce-am vrut şi aşa va fi şi-acum/E pentru iubirea noastră, nu iubirea altcuiva/Nu ştiu ce băiat vreodată ţi-ar face aşa ceva/Tot ce scriu este din suflet sincer îţi spun asta simt/Te cunosc de scurtă vreme însă tot ce scriu nu mint/Şi de ce să mint când pot face ceva pentru tine/Să îţi demonstrez că vreau să te ţin doar pentru mine/Ştiu că nu-i uşor mami, vom trece prin toate/Orice greu de care dăm o să îl dăm la o parte”  

            HOLY FUCKIN SHIT DUDE! THAT SHIT IS THE SHIT, THE FUCKIN SHIT!   Vreţi şi refrenul? FUCK NO! Aş aduce niţel piper în poezia asta frenetică şi aş continua respectiva poveste, doar că protagoniştii nu-mi par lucizi şi mi-e teamă să nu-mi irosesc talentul pe care ei mi-l induc ca o tensiune electromotoare. Am insistat asupra creaţiei de mai sus, pentru că reprezintă expresia ideală a repului anost de care vorbeam, oglinda poetului atât de comun, pe care îl găsesc în zeci, sute, poate mii de alte compoziţii fără condiment, lipsite de rădăcini terapeutice.

                Uite o mostră de Don Juan: ”Îmi aduc aminte prima zi, te-am văzut, te-am plăcut, esenţa a rămas/Tu ai plecat mai departe eu n-am făcut nici un pas”. Refrenul e concludent: “Esenţe de iubire din suflet pentru tine/Îţi dăruiesc inima, tu râzi de mine/Oare e bine sau nu, faci bine/Zi de zi eu plâng după tine...după tine”. Esenţa de iubire la care se referă prozaicul ucenic al lui Mazăre, este iraţional definită de smecleul paloşului la purtător, afectat de praful contondent ce îi retează personalitatea. M-am încăpăţânat să dau o logică mizeriei. Fireşte că m-am lăsat păgubaş. Rimele previzibile au dat verdictul crunt: Toţi se visează poeţi. Finalul apoteotic îl găseşte plângând, iar pe ea la menaj în Italia sau la produs în Irlanda. Cât despre esenţă, Long Live The KING VEX: ”S-a dus pulii de suflet în sloboz...”

             Continuăm inepţiile amoroase cu: “Nu uita iubita meaaaa, tot ce ne-am promis/Împreună orice vârf uşor va fi atins/Ne-am împins unul pe altul în tărâmul dragostei/Alergând ca doi copii prin mireasma florilor de tei/Şi vrei nu vrei, uităm de tot şi de toate/Când te iau în braţe simt că nimic nu ne desparte/Îmi şopteşti la ureche: te iubesc atât de mult/Iar eu rămân fără cuvinte, tot mai tare te strâng/Te sărut profund, iar natura ne priveşte/Ne înveseleşte, noi sentimente dăruieşte/Zâmbeşte cu noi, iar soarele ne încălzeşte/Te iubeşte pe tine, ne iubeşte pe noi/Aceste clipe minunate mă aduc lângă tine/Chiar dacă acum lipseşti, tu tot eşti lângă mine...”   HOLY CRAP SON! Gagiul ăsta, cu un flow precar şi o dicţie pe măsură, stabileşte o serie de promisiuni pe care dacă presupusa lui iubită le va încălca, ori se sinucide, ori se consolează în periplul labei. Trăieşte un paradox, transpus clişeic ca efect vizual împrumutat de la mediapro(st)-scris pictures. Gagică-sa ori îl sărută profund (bine ales cuvântul ăsta), ori el are trăirea asta, fiindcă pe parcursul strofei aflu că ea e departe. Bineînţeles că zugrăveşte pastelat peisajul idilic mizând stilistic pe tărâm, flori de tei, natură, soare and all that shit. Multe se petrec în mintea lui.
           Eu mă întreb în dese rânduri: Ăştia chiar nu realizează cât de penibili sunt? Nu zău! Isteria asta cu piese de dragoste e dusă la extrem. Okay, ardem şi piese romantice, dar daţi-le fraţilor aromă, substanţă! Nu contest problemele evidente de formă, dar fondul, conţinutul, e un holocaust!

              E un trend virotic să se impregneze pieselor un aer mormântal de pian fad, simfonic, din lipsă de originalitate, melodios până la lacrimi, trist ca Messi, beatul are acelaşi tempo, basul abia dacă îl percep. Băi da’ pianul ăla e dus la paroxism! Pian, pian, pian! Vioară tristă, pian trist, totul trebuie să fie trist, să-ţi inducă starea de depresie! Trist! Pian!

             De multe ori am senzaţia că trăiesc un deja-vu, ascultând toate aceste exemple mecanice, mecanisme exemplare. Folosesc aceeaşi semantică, aceeaşi familie lexicală şi versurile devin un automatism, lipsite de esenţa invocată de pionierul de mai sus. Talmeş-balmeş de contrabandă!    

              Un falnic precursor al pedagogiei ortodoxe ne informează: „Fără pizde sataniste nu ne cheamă trinitas/Că ăştia după trei piese au demisionat”. Vorba colegului meu rebel: ”WHAAAAT THE FUUUUCK MAAAAAAN?”

                Unii copiază nume de artişti de pe afară, gen A Plus (cu siguranţă n-are habar de omologul lui din state,  mult mai puţin cunoscut), alţii copiază linii melodice sperând să atingă culmile succesului. Am auzit un track ce suna aproape la fel cu New York-ul lui Jay-Z cu tanti Alicia. Una e sampling-ul, alta e copia. Am auzit o piesă intitulată „Contraste Nefaste”, în care a doua strofă părea a fi recitată de Uzzi de la celebra BUG Mafia, deşi numele urcat pe tube era cu totul altul. Şi câte şi mai câte şi mai multe alte sute şi mii de exemple. Fiţi mă originali ce dracu’!    

               Una clasică despre schimbare: „E prea uşor, e prea uşor ca să-ţi revii/E prea uşor, e prea uşor să te menţii/Aici bagi 24/7-n fiecare zi/Şi la final tot eşti plin de datorii/Ye, d-aia tu tre’ să te menţii/Ai amici, fraţi, surori ce iubesc şi orice-ar fi/Tre’ să rămâi drept frăţioare/ Tre’ să nu uiţi de unde ai plecat frăţioare/Tu eşti puterea la propria schimbare/Nu-i lăsa pe alţii să ţi-o calce în picioare/…/Unde-i respectul, ăsta-i defectul/Ciordeala şi minciuna au înlocuit corectul…” Comentarii? Parcă il aud pe Gigel ăsta adresându-mi nişte spumante savuroase: “Eşti un hater bă, nu înţelegi nimic, du-te dreacului de cocalar!”

              Nu sunt hater, aduc doar în lumină realitatea societăţii româneşti în mijlocul erei informatice. “Tu eşti puterea la propria schimbare”- mesaj încurajator, plin de conotaţii lingvistice. Cu ăştia se mândreşte repul românesc? Spre stupoarea mea, comentariile nu atrag oprobriul: “Bravo bă, o piesă specială, succes în continoare!” E strict comentariul unui fan. Personal, cu mici scăpări, preţuiesc gramatica limbii native. Mai e o panoramă destul de curioasă. Pentru el “e prea uşor” şi totuşi “la final” e “plin de datorii”. Când nu iese rima, nu iese şi pace!

            Spicuiesc din nesiguranţa unei trupe care nu prea ştie unde îi este locul şi nici unde se îndreaptă: „Încerc să rezist greu prin terenul minat/I-am pus capac, s-a stins şi a plecat/Cu ohii roşii ameninţat de orice căcat/Când tu eşti rege neînfricat, eu rămân soldat/Şi cu greu mă zbat de mult am fost atenţionat/ C-o să zbor din propria casă cu şifonier şi pat/Şi rămân practic static în acelaşi cerc de hiene/Pe toţi îi doare-n pulă cum că aş avea probleme/.../Mă uit în oglindă nu-nţeleg ce se întâmplă/Dar dacă mă deranjezi o să-ţi dau o stângă/Lupt încă în hiphap şi-am capu’ tare ca o stâncă...”  HELL MAMA! Dacă voi înţelegeţi ceva, vă rog respectuos să mă dezgheţaţi şi pe mine. „Capu’ tare ca o stâncă” este antologică asta-i indubitabil!

               Strofa imediat următoare mă bulversează: “Mă simt singur, lăsat în urmă că n-o ard în turmă/Şi nu port pantaloni strâmţi în această lună/Nu îmi plac tricourile roz sau dungate/Îmi plac hanoracele largi din păcateeeee/Ah, şepcile sunt baza când ai greşit fraza/Şi ţi-ai luat singurel în pula mea toată plasa/Noi îţi distrugem casa cu basul demonic/Atât de mult am încercat să nu mai fiu alcoolic/Acum o ard pe fum, e mai bine, ficatul ţine cu mine/Şi-apar ca un străin în faţa ta de mâine/O arzi pe combinaţii proaste alergi pe străzi ca un câine/Eşti evitat de toţi, se scurge vlaga din tine/Ai vrea s-o arzi pe acelaşi track cu mine/Dar din păcate poate o să plec de lângă tine/Cu toate astea rămân amintirile/Nopţile pierdute fumate şi chiar zilele/Las’ să treacă pe la mine băiatul cu kilele/Să îmi fac un cui cât mine să-i fumez toate gramele…”

              DOAMNE DUMNEZEULE ATOTPUTERNIC, MĂRITĂ ŞI CINSTITĂ E GRĂDINA TA! Literalmente mă cac pe mine de râs! Dar e de plâns! În această lună nu poartă pantaloni strâmţi. Luna viitoare poartă tanga şi după vreo câteva luni îşi trage costumul lui Peter Pan. Revine la noile tendinţe vestimentare şi ne informează, cu o anume doză de sarcasm pe care el n-o sesizează, că nu-i plac tricourile roz sau dungate. Dar de alea mov în degrade ce zici jupâne? Din păcate preferă hanoracele largi, dar din fericire nu şi le permite. Faza cu şapca fiind baza, fraza şi cu plasa, e inestetic de ambiguă. Nu cer explicaţii. Diminutivul singurel, alăturat mult prea direct pulii, spune multe despre frustrările inculpatului. De-a lungul strofei sesizez instinctele piromanice intens propovăduite, frecvenţa verbului „a arde”, cu variaţiile lui, panicând gândurile liniştite. Referitor la cui, permite-mi o completare maestre: “Să-mi fac un cui cât mine de prost…”. Forgive me God for I have sinned…    

            Din tainele egocentricului paranoizat:

„Fac şou, toc-şou din nou revin cu flou/...reprezint strada pe platou/Mă prezint singur fără brigadă/Ca o pizdă care sare-n aer gata să te facă/.../Ştii şi tu că am nevoie de un psihiatru/Psihologul nu e bun, fac un teatru/../Dau în cap peste cap tripat, intersectat/Îmi fac loc singur printre emcii de căcat/.../Mă condamni de ce sunt, de ce fac, de ce trag/E alarmant ştii şi tu că nu am de gând să tac/Fac tot ce fac cum fac, trag că tre’ să trag/Intenţionez adecvat să pun o bombă la stat/Bine echilibrat îmi iau poziţie şi-ncep să trag/Cu rime de bine, ţine-te bine, ştii că te fac!”  JIE! Ascultând finalul am avut impresia că sunt în spatele unei console perpelind mutrele nemţălăilor în Sniper Elite.  Şi în interiorul eroului nostru se războiesc interesele caracterologice: Iniţial, sare-n aer ca o pizdă (tenebroasă imagine ce-i drept), apoi se integrează perfect în categoria maeştrilor de ceremonii de căcat. Omu’ măcar e sincer. Te fac, bag, trag, te trag, iar te fac reprezintă acţiunile din panoplia gangsterului de canal, crescut pe duşumele, fumând micşunele, inventând belele. 

            Continuăm elucubraţiile la scară inimaginabilă cu: „Apoi un pic am mai crescut, prima dragoste a apărut/ Primul sărut, prima despărţire, dar toate astea ŢINE de trecut” Noi, repării ăştia, care ne umflăm că suntem mari poeţi, călăuze culturale, ar trebui să preţuim limba română şi să-i urmăm instrucţiunile de utilizare.

             Încă una săltăreaţă de la un românaş stabilit pe la vecinii noştri spanioli.  Asta e musai, obligatoriu şi neapărat s-o ascultaţi, că altminteri nu-i savuraţi aroma: http://www.youtube.com/watch?v=GcAXstr7MEQ&feature=g-upl.    Mă-duc-să-mă-îm-puşc-cu-mi-cro-fo-nul-de-gât!

             Pop quiz: Cine dansează cu pozele vechi?

             Un alt creştin, care nu poate să tacă, ne desenează în relief imaginea cartierului lui: “Puştani drogaţi şi fetiţe-nsărcinate care/La 14 ani au gustat deja din moarte...”  Deci, fetiţele însărcinate la 14 ani, deja şi-au luat doza mortală de peleu. Posibil ca în anumite secte, organul genital al masculului să fie un voodoo aducător de nenorociri. Alte comentarii sunt de prisos.

              Aş putea continua la infinit, pentru că internetul îmi furnizează constant materiale, cu o viteză apropiată de cea a particulei minune de la CERN. Rata de transfer a inepţiilor e în vizibilă creştere, prin comparaţie cu anii romantici, când doar Paraziţii ne arătau căile adevărului în hitul „Înjur”. Poeţii ăştia de ocazie îţi terorizează intelectul şi redefinesc esteticul. Pentru că, spre multele păcate lăsate în urmă de aceste tentative, numărul celor care apreciază asta este extrem de ridicat.

             Hip-hopul este la îndemâna oricui. Oricine este liber să încerce asta, vezi Temişan prin ΄99 dacă mi-aduc aminte bine. Mai decadent este când un repăr se converteşte la alte pasiuni muzicale tulburătoare, cu efecte scontate în portofel. Vorba aia: „Banu’ să iese”. La urma urmei, orice este permis, şi cine aruncă primul cu pietre, să-i cadă mâna! Sau cum era?? E destul de facil să încropeşti un beat în Fruity Loops sau în Reason, le aranjezi frumuşel în Vegas, Sound Forge sau alte softuri, tai o bucată delicată din Django Reinhardt şi hopa instrumentalul. Alţii chiar sunt profesionişti. Fie şi atât de simplu, unii tot se gândesc să-l complice nefiresc.

                  Ca un fervent ascultător de hip-hop încă de la vârste juvenile, pe când mulţi dintre cei de pe ţeava youtube-ului nu erau proiectaţi, mi-am dorit să fac şi eu treaba asta. Chiar nu ştiu de ce. Găsesc cauza în prea multe ore din zi, ascultând puţinele casete pe care le aveam la îndemână prin ‘92, ‘93, ’94, pe acelaşi dublu-radiocasetofon Mekosonic, cumpărat pe blat de mama de la comuniştii cooperatişti.
                 Bă şi se încurca banda şi desfăceam caseta s-o dreg, şi se bulise fix când Heavy D îmi dădea definiţia cafelei negre: http://www.youtube.com/watch?v=-WfQN_M1pQc. Şi învăţând toate textele, că de!, după mii de ascultări tot le înveţi, chiar dacă nu cunoşti o boabă engleză, săream pe masă, cu un recipient de Farmec 16, sau lăptişor Doina pe post de microfon, în pantalonii de stofă ai bătrânului şi cu fâşul de două ori mai mare decât mine. Hellyeah! Eram emcee! Şi ce mai reprezentaţii dădeam pe Real Hip-Hop, O, Doamne! 

                   Mai târziu am găsit şi oameni, am făcut şi câteva piese de divertisment, şi cum anii îţi schiţează alte direcţii, îţi trasează alte priorităţi, am şi renunţat la scurta şi nefasta mea carieră de MC. Hip-Hopul nu e mort, deşi acum câţiva ani, un mare artist afirma contrariul. Eu zic că abia e la început. Slavă tehnologiei, am descoperit comori la care nici cu gândul nu gândeam. Şi câte altele or mai putrezi în zăcămintele colecţionarilor din state. Muzica este în continuă evoluţie, schimbare, chiar dacă nu aduce cu sine şi progresul. Unii se întorc la rădăcini, back to the basics, alţii îmbină vechiul cu diverse stiluri, noul cu tradiţionalul, textele se îmbunătăţesc, devin tot mai sarcastice, metaforice, jocurile de cuvinte primează şi luminează minţile ascultătorilor serioşi. Cu mici excepţii. Despre repul românesc numai de bine! Aştept materiale cu potenţial de a deveni clasice. Materiale care să mă facă să dau din cap ca în prima tinereţe, albume sincere, care să nu înşele hip-hopul. Ne auzim!