Alcoolicu'...Muncii

Dimineaţă…ergh…din nou serviciu, birou plin de praf, neîncăpător pentru stiva de hârtii pline cu analize, cifre, litere şi culori de markere. E o plinătate neobişnuită în jur, în deplină disonanţă cu energia pe care mi-o curm printr-o mişcare necontrolată din picior. Şi e joi, murdară zi de joi, ziua pe care aş scoate-o din săptămână dacă aş fi directorul general al unei companii de furaje.

Mistă Jorj porneşte calculatorul tacticos şi îşi şterge ochelarii strecurând printre dinţi un “salut” neconvingător. Şi deja atmosfera letargică se strică, fiindcă dual coru’ începe să macine, să scuipe, să urle în convulsii neînţelese, ca matematica pentru Marean. E doar un Antonov obosit de rigorile tehnicii de azi, care se prăbuşeşte zilnic pe la orele 15:00.

„Hai bă Jorj, ţi-am zis că nu mai are multe zile scula asta. Du-l dracu’ la IT că mă trezeşte în fiecare dimineaţă. Nici n-apuc să-mi beau cafeaua”, zice doamna Heta, mama adoptivă a tuturor depravaţilor din birou.
Jorj e de o calmitate imperturbabilă vorbindu-şi sec în barbă: “Mdeah, cine vorbea de trezit! Moară stricată şi supraponderală! Cu scula asta am câştigat bătălii şi depăşit cumpene”. Adevărul e undeva la mijloc, căci supersonicul Hetei vine direct de pe frontul din Afghanistan, cu surle, trâmbiţe, alai şi…gălăgie ca la botezul unui puradel pestriţ şi oltean.

Şi uite aşa începe larma. Sună telefonul…Din păcate nu e apelul pe care îl aştept şi interlocutorul meu închide grăbit, speriat că i-aş putea da o replică tăioasă.
Madam Loomy tună şi fulgeră şi strecoară o duzină de blesteme la adresa slugarnicului Dobăr, fascist ambiţios care nu-i urmează sfaturile şi îi deturnează comenzile ca un Muttley antisocial.

“- Ce doamne iartă-mă (zi pe nume că nu te-aude!) v-am zis io, mă fi-r-aţi ai dracului (aşa! vezi că poţi?) dă proşti nemâncaţi! Nu mai pot! Nu să mai poate lucra în condiţiile ăstea! Le făcură zob pă toate, mutanţi satanişti!” Heta îi ţine isonul şi îşi susţine colega metropolitană într-un dialog pur câmpenesc desprins din muncile agricole ale sapei de primăvară din Lucieni-City: ”Făi Loomy, mai taci fă dracului că nu mă pot concentra!”

Nu înţeleg o iotă din bazaconiile lor, însă mai mult ca sigur conversaţia teribilă a dimineţii îl trezeşte din grotă pe masculul dominant constipat Lee, cel care îşi face brutal apariţia în peisaj aruncând o tiradă de bolboroseli specifice aceloraşi munci agricole, însă din culturile orezarilor de prin Asia îndepărtată: “ciun-cia-iang-ţon-ţân-şien-şi-zo-can-cie-ţuoh-hăă!” Omul silabiseşte descumpănit că damele se uită prelung la el, într-o batjocură ieftină şi sănătoasă: „Hehehe! Ia-uite-l şi pe ţâşti-bâşti vine el cu zarva! Potaie gălbejită! Iar a fost la curve şi l-a luat somnu' în bale! Vin' la mama să te stârnească, ejaculator precoce!”

Limbile ceasului din perete aleargă concentric către ora 4 când bate gongul, şi scot fire albe roboţilor de pe scaune, preocupaţi de orice altceva decât de ei înşişi. Îmi e teribil de greu să citesc emoţii pe feţele lor translucide, învăluite în preconcepţii primejdioase formate sistematic în epocile de aur, mimici prejudiciate moral apăsate de greutăţile pe care singuri şi necondiţionat şi le-au făcut.

Pe fruntea căruntă a domnului Ash citesc visul de a-şi vedea copiii realizaţi şi dorinţa, neîmplinită, de a-i avea aproape. Cu un zâmbet tremurând, mi-arată creionul de firmă, Faber Castell, pe care cu mândrie îl ţine între degete. „-Hai domne lasă-mă cu făcăturile matale! Io scriu cu Pensan Ofispen portocaliu si tot nu mă dau rotund!
- Da, dar al meu e de la fi-miu!” şi se apleacă trist asupra foilor. Am înţeles apoi că fi-su’ urma o carieră prin restaurantele din periferiile Madridului, lustruind porţelanurile pline de grăsimi spanioleşti.

Multor feţe le atribui povara ratelor, creditelor prin bănci antipopuliste, pentru nevoi personale, case şi viloase, garsoniere mizere, maşini luxoase aduse de la nemţi sau bulgari, electrocasnice, mobilă, parchet, centrale termice sau vreo apă de toaletă de 1000 de lei pentru viitoarea noră fandosită.

Ziua de salariu e o binecuvântare pentru mulţi. Şi ţine o oră. Oră în care se achită dobânzile, se plătesc facturile demne de un contribuabil docil, se umplu sacoşele pe jumătate în perspectiva umflării maţului până la proxima binecuvântare. E singura zi în care roboţii se deconectează de la cabluri, scap de aparate sau de sforile păpuşarilor de la marginea lumii obtuze, singura zi în care se râde cu poftă când cumătra Bubulina varsă cafeaua peste toate foile cu planuri lunare, stive de cifre şi socoteli, sau domnul Şopârlă se scarpină la socoteală armonizând la piept acordurile unui acordeon fantasmagoric.

Inspiraţia clipei i-a părăsit pe toţi. Vin obosiţi la birouri după nopţile agitate pentru că fata dintr-a 10-a a fugit cu un hăndrălău cocalar sau pentru că menopauza e frustrantă, mai ales după emisiunea lui Capatos. Pleacă extenuaţi de la serviciu, găsindu-şi refugiul în gradele alcoolului industrial de pe la tejghelele înjositoare, sau în scandalul mediatic dintre două ciuperci necrofile aflate în divorţul secolului. Unii sunt microbişti, relatând mai degrabă, vulgaritatea antrenorului şi a invitaţilor emisiunii de după meci, decât meciul în sine. Alţii sunt microbi trataţi genetic cu indiferenţă maladivă faţă de criza economică, mulţumindu-se cu somnul de frumuseţe în compania amantei care îi suge toată agoniseala.

Şi toţi pupă în cur. Nu chiar toţi…însă…majoritatea pupă în cur. Pupă în cur directorul pentru a-şi aduce rubedeniile în firmă, pupă curul şefului direct pentru promovare pe un nivel trufaş, pupă în cur şefuţul să-i dea un calificativ mai gras decât munca pe care o execută, pupă în cur IT-ul să-i dea acces pentru vizualizarea paginilor porno sau pentru instalarea de puzzle-uri cu păsărici deşucheate, pupă în cur aprovizionarea să-i dea un PC performant pe care să ruleze FIFA sau un scaun rulant pe care să îmbătrânească şomând, pupă în cur numele companiei deşi el e un prost, plătit prost şi nimeni nu-i ştie numele.

Realitatea românească e dură pentru omul onest, religios, familist, muncitor, care-şi contabilizează veniturile din mila corporaţiilor, străin de fenomenul interlop al producerii banului. Dezolarea biroului mă influenţează nefast, mă indispune permanent şi îmi atrofiază caracterul. Colectivul nu mă susţine, mâhnirea convenţională generală e morbidă, spasmodică şi îmi taie constant firele de încredere într-o lume ideală. Colegii disimulează, simulează normalitatea printre gratiile groase ale biologiei lor şi urcă Golgota la nesfârşit, căutând mântuirea.

Şi uite aşa mă irosesc zi de zi în gaura de vierme, trăgând pe nas praful nuclear şi câutând cu dispreţ să grăbesc limbile ceasului din perete. Şi nici nu mi-am dat seama când au înflorit copacii…