Şi nu ştiu cum se face, dar cel puţin o noapte pe săptămână dormim în casa socrilor, netulburaţi că cineva ne-ar putea surprinde în timp ce...facem cartofi prăjiţi şi salată bulgărească.
Asta după ce în prealabil tata socru mă îmbie la o răchie, care tot în camera noastră zace ascunsă, iar mama soacră îmi explică tainele credincioase ale religiei şi lucrarea diavolului care ne face să ne îndoim de cele cuviincioase. O aprob conştiincios făcându-mi semnul crucii şi trec mai departe către membrii casei şi către problemele lor arzătoare.
Ioana mi-arată ultima creaţie postimpresionistă şi descopăr noul Van Gogh în arta ei seducătoare. Ca un adevărat cunoscător sunt fascinat de contraste, lumini şi umbre, o sărut pe frunte şi îi confirm că va deveni o faimoasă artistă recunoscută naţional şi internaţional. Acum ce vă închipuiţi, că o să-i spun adevărul ?? Că o să-i distrug visele ?? Nu sunt călău!
Trecând peste zâmbetul ei copilăresc ce reflectă încrederea puternică pe care i-am suflat-o în ceafă, continui cu următorul personagiu. Alexa. Şi mă confrunt cu problemele existenţiale adolescentine, cu expectativa deciziilor pro şi anti subiecţi emasculaţi au ba, cu iniţiative înăbuşite despre autocapacitări, convingeri optimiste, regresii sentimentale marcate de deznodăminte fatale, tendinţele galopante ale junimii neliniştite, modă, muzici noi, distracţii percutante prin locaţii controversate, examene ticăloşite care dezmembrează verticalitatea plăcerilor disco-dănţuibile şi iubiri amorsate la priveliştile şugubeţe plăsmuite intenţionat de Ion Somărhaldăr, ca să dea pe spate toate gagicile omenirii.
Iar je, marele expert psiho-pedagog, cărturar pedant şi promotor al valorilor raţionale kantiene dar în acelaşi timp un erudit romantic hoinărind prin poetica eminesciană, vine cu poveţe extirpate din propriile lui experienţe care se dovedesc a fi expirate şi lipsite de impact asupra condiţiei ei superioare. Constat stupefiat că sunt total depăşit şi schimb placa dezbaterii direcţionând interesul către spatele meu ce-i imploră palmele să-l trateze mânios: „Masaaaaaaaj!”
Mă mulţumesc şi cu picioarele, tratamentul fiind garantat la cele...ăăă...câteva chile...pheeew! (Şi NU! Nu eşti grasă, dar îmi place să te tachinez! Sic!). Dar pentru ca taberele să fie împăcate, terapia se continuă prin procesul laborios şi dureros al eradicării punctelor albe şi negre de pe umeri, braţe, spate, iar printre glumiţele scheletice despre pliculeţe şi alte detalii compromiţătoare, mai scapără câte un „auuuuuuuuu” nevinovat spre bucuria diabolică a Alexei.
Mă retrag în cuib cu nevastă-mea şi...facem cartofi prăjiţi şi salată bulgărească după cum v-am sesizat mai sus. Aşadar totul e paradisiac, atmosfera perfectă pe care orice orfan o visează înainte de a-şi cunoaşte părinţii pastilaţi ce l-au părăsit în wc-ul gării.
Asta până ce dimineaţa pătrunde ca un tăvălug în creierii mei, nu din cauza luminii, ci a dobitocului care a proiectat strada şi a dobitocului care a trântit semaforul fix lângă porţile socrilor şi a dobitocului responsabil cu regulile de circulaţie pe drumurile publice! Am omis să precizez poziţia camerei... în care se desfăşoară activităţile culinare. Paralelă cu strada...şi la doi metri de ea!
Şi cum oraşul meu industrial e atât de animat, şi semaforul se animă! Cele două benzi se aglomerează, un idiot se încadrează greşit, idiotul din spate îl atenţionează decent cu un claxon, idiotul din faţă răspunde cu avariile, idiotul din spate măreşte frecvenţa şi intensitatea avertizărilor sonore, idiotul din faţă claxonează şi el să nu fie mai prejos, idiotul din spate scoate capul pe geam adresând elogii la adresa mamei idiotului din faţă: “mânca-mi-ar măta p*la!”, idiotul din faţă ripostează calm: “ba măta-i curvă băh coiţe”, idiotul din spate coboară din golf 4 cu bâta de oină şi război la gură ca un hingher rrom tachinând-o cu plasa pe madam Brigitte şi…se face VERDE! Nişte IDIOŢI!
Mai am o jumătate de oră, las’ că mai trag de somn o ţâră. Da’ unde căcatul e aţâţat, şi dracu îşi bagă coada!
Nu trec nici 5 minute când, după pleiada de dobitoci şi idioţi, hopa iese şi gândacul din bitum. Ăsta-i ghebos şi cosmetizat ca ăla din Colorado, numa’ că habar n-are de unde-şi trage muşuroiul. Ţăranul gândac stă ţeapăn în seria 3 metalizat, cu numere de Doiciland, cotul pe geam, ochelari din plastic obligatoriu negru, tricou Harmani negru şi-ăla, ghiul checked, trage dintr-o pipă vogue şi …îl ascultă pe salam, unchiu’ speretualităţîi robâneşti şî ţâgăndeşti, trăiţar famelia şî crăiţarîi! Romalesu’ dă şî dân bostan dă zâci că ie un căţăl hânfomătat şî să agită la mbanea ca vaca la montă când bou’ vrea s-o cumătrească, haoles! Mai pocnăşte şî dîn deşte că aşa ie mondern, să ştie, mecma mecma!
Şi curg paraii din boxele gândacului mai ceva ca la Superbingo, fără număr şi alte lipsuri! Fără îndoială că somnul a rămas tributar cantităţii de odihnă din sistemul meu anatomic, doar că asemenea spectacol nu putea fi ratat.
Privind scena de pe prispă şi îmbărbătat de tupeul pe care pietroiul din grădiniţă mi-l oferea gratuit, m-am apucat să-mi segmentez sacadat braţele şi pieptul în mod egal, aplecându-mă treptat de sol şi imitând onomatopeic inepţia salamului: “dalilaaa laa haa cica lica laaa!” O sprânceană ridicată contribuia exemplar la definirea momentului artistic şi vecina senilă de vizavi se desfăta gustându-mi prestaţia uluitoare invidiată până şi de cadânele care se îndreptau spre liceu: “Mamaieee, ţi-e rău ??”, încearcă putregaiul să mă distonocalmeze.
Gândacu’ perplex trece din stare în stare: roşu de furie, galben pustiu de prost, negru de la natură, încât nu-şi regăseşte ritmul, şi virtual sucombat, îşi pierde luciditatea şi apasă dezumanizat pe minusul de volum al playerului.
Băh şi m-apucă râsul isterico-preistoric scăpat din hamurile torturii şi urletele protopaleolitice de-l făceau şi pe homo erectus să-şi sape groapa de veci. Şi mai scot la aer şi caninii sfâşietori, că ţâganu’ bolibăşât pendalează cataraga cu atâta patimă de lasă urme adânci pe asfaltu’ statului, bălăcărind prin fumu’ tractorului un mănunchi de sudălmi aromatice pe care cu greu le pot reproduce. Citez: “-Raţai dreacu dă nebuni! Ho băăăăh! Cocalalureeee! Jea la Caza Zoarelui mo dilimaneee dele la polă ! Iote mo ţoranii vine lea oraj şî face mijtouri aicijea! Has mo pele, ciumidele mo car...darar dumniezău...ja kere ca te mardo...huuooo!” Ceea ce trebuia demonstrat!
Şi într-un final apoteotic scăpai de afurisenia conaţionalului filantrop în vocabular, învăţând o lecţie de viaţă dis-de-dimineaţă. Cine se bălăngăne pe salam, trebuie cazat în căminul de nefamilişti ori complexul de servicii comunitare. Aş adăuga eu OSPICIUL, pe lista neagră a centrelor de ajutorare a persoanelor cu dizabilităţi mintale.
Nu ezitaţi să vă tunaţi playlistul cu alde unicate autohtone de mezeluri, antreuri, saleuri minune ori aurite, guţe fleşcăite din latrine şi alţi puradei căcăcioşi neînţărcaţi cu scutec în puţici, simboluri pentru domnişoarele frigide, chiar dacă riscul de a întâlni un nebun în prispa casei la ora 7 fără 10 antemeridian, e destul de mare. S-ar putea ca nebunul s-o ia razna complet şi să vă spargă parbrizul sau...capul, deşi, în ambele cazuri, pierderile suferite n-ar fi atât de mari.
Încurcate sunt căile Domnului şi mare e grădina ta Hristoase! Pace vouă osândiţilor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu