Primele Cuvinte...

Bună dimineaţa bloggeri de pretutindeni, activi sau sedentari, dependenţi de tehnologie sau independenţi, posesori de identitate sau anonimi!
Iaca un nou blog îşi face debutul pe piaţa internauţilor şi nu-şi propune să facă mii de vizualizări, ci doar să obosească ochiul leneş al omului plictisit de atâta comercial, inutil, derizoriu, monoton şi exact curs al vieţii prestabilite.

- Care-i scopul? Ce îşi propune s-aducă nou?
- NIMIC! Sunt doar gânduri în ore de serviciu care îmi distrag atenţia de la munca în folosul comunităţii de peste hotare, a.k.a. orezari tripaţi pe doctrinele lor socio-populare, constipaţi în iniţiative didactice comuniste. Nu vă spun despre cine-i vorba că e posibil s-aveţi prin casă plasme, LCD-uri sau alte unelte şi-apoi mă acuzaţi de reclamă mascată.

Tip: poartă toţi acelaşi nume...

- Cum mi-a venit ideea?
- O dimineaţă însorită şi rece de Duminică, în timp ce mă aflam în vizită la socri de vreo trei zile şi două nopţi, hop că mă trezeşte vocea suavă a unei respectabile doamne care la rândul ei venise în vizită de lucru la Ioana (febleţea mea, 13 ani, cumnată cu acte în regulă).
Din logoree am înţeles că îşi terminase probele de artistă pe la biserică, fiindcă glasul ei suna puţin răguşit şi încerca să şi-l dreagă sporovăind verzi şi uscate despre educaţia pe care ar trebui să şi-o formeze tinerii din ziua de azi. Aia mică asculta neputincioasă teoria meliţei şi se mai auzea câte un DA şovăitor din juma’ în juma’ de minut. Acum că avem imaginea de ansamblu, tanti era doxată, cu pălărie kaki şi ochelari cu rame groase, un pardesiu “vintage” Lipscani ’00 toamna, ce mai !?! fashion dizain ţais!

Şi la un moment dat, stând în faţa PC-ului, verificându-şi poşta electronică, baba înflăcărată o întreabă pe Io:
“Arată-mi şi mie blogul tău, unde îţi pui tu gândurile, unde iţi faci temele, nu le dai şi colegilor tăi spre vizualizare? Hai spune-mi, cum comunici cu ceilalţi? Ai cont pe facebook? Sau pe alte site-uri de profil? Cum te informezi despre ce te-nconjoară”

Doamne maica domnului, apără şi păzeşte! A supt baba mentosane expirate de la Kaufland! Era să mă înec cu saliva de o strânsesem de la atâtea înjurături reprimate şi deprimante!
În acest timp, Io îşi făcea ecuaţiile şi cu 1 în minte, pfff, tot pe lângă dă: “Despre ce dracu’ vorbeşte asta? Ce-i ăla blog? Cum s-o mint frumos şi mai puţin dureros?” Băi şi săracul copil suferea şi căuta o scăpare pe uşa care nu se mai deschidea, neputând să înţeleagă de ce tocmai ea are un început de sfârşit de săptămână atât de virulent.

“Păăăiii, îmi scriu temele pe caiet, daaar…încă... ăăă..nu am cont...căă...” …nu toată lumea e bolnavă ca matale doamnă! Iertare sfinţilor că baba chiar era bolnavă, am aflat ulterior.

Şi acela a fost momentul divin revelator! Cum am putut să zac în ignoranţă şi mediocritate atât amar de vreme? Să nu-mi pot exprima liber părerile pe reţeaua internaţională de dezrobire sufletească? Tocmai EU? De ce? Să nu împărtăşesc şi celorlalţi dozele mele de inepţii şi stângăcii? E momentul să am un blog! TREBUIE! TREBUIE SĂ SPUN PA vieţii de până acum şi să spun BUNĂ DIMINEAŢA orizonturilor ce mi se deschid!

Şi uite aşa, din excesul lipsei de ocupaţie, a apărut acest, mmm, NIMIC! Nici măcar n-am talent scriitoricesc, dar ce contează? Nu toţi suntem Orhani Pamuki iar netul e o familie de orfani pe muchie, sentimentali şi suferinzi, şi toţi avem nevoie de relaţii sudate pe…blog! Las-o dracu’ de bere, hai să socializăm!